Când schimbarea înseamnă conservare

Articol publicat de LaPunkt (12 octombrie 2020)

Seismul revanșard și, totodată, violent din SUA și unele țări ale Europei occidentale ne pune aparent pe drumurile deloc facile ale introspecției: cum și de ce s-a ajuns la asemenea fapte și declamații reprobabile? Am spus „aparent” pentru că privind retrospectiv cele întâmplate, ajungem la concluzia că doar bunele intenții nu sunt de ajuns pentru a afronta și gestiona crizele societale. Dacă este să fim onești, bunele intenții au constituit mereu portița prin care demagogii și falșii profeți au atras simpatii, voturi și putere, fie că profesau puritatea rasei, fie că slăveau proletariatul cu mâna pe Capital sau fie că, în zilele noastre, se dădeau cu fundul de pământ și se băteau cu cărămida în piept pentru minorități mai mult sau mai puțin închipuite.

Bunele intenții fără experiența și înțelepciunea celor dinainte, adică fără povețele deslușite de înaintași prin încercare, eroare și validare, nu sunt altceva decât un cal troian prin care se strecoară falangele de activiști, sofiști și simplificatori ai realității ce trâmbițează o viață mai bună pentru toți. Și cine nu dorește binele celorlalți dacă asta duce și la binele propriu, mai ales dacă tot scenariul este unul impersonal, în care „o să fie mai bine” implică intervenția unei entități abstracte? Este nevoie doar de încredere deplină în noii apostoli și de acceptarea netâlcuită a limbajului de lemn folosit de aceștia. Continuă lectura „Când schimbarea înseamnă conservare”

Interviu-reportaj publicat de „Elita României”

Elita României: Istoricul Remus Tanasă, un reper al elitismului din timpurile noastre

autor: Ramona Sandrina Ilie

Remus Tanasă este doctor în Istorie la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității de Studii din Perugia (licență, 2011; masterat, 2013) și Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (licență, 2008). Este publicist și coordonatorul Centrului Russell Kirk România.

Pentru cei care nu îl cunosc, Remus Tanasă este nu doar un nume care știe să pună elegant punctul pe „I” în anumite publicații cu greutate din România, ci este și un istoric remarcabil, o prezență elegantă, sclipitoare, apărută parcă din alte timpuri în acestea, puse pe rapid și dizolvare. Remus Tanasă este din timpurile vechi, boeme, în care manierele, cuvântul și fapta aveau o valoare deosebită în societate, iar societatea era un pilon important. Continuă lectura „Interviu-reportaj publicat de „Elita României””

12 octombrie – ziua alfabetului, limbii şi culturii armene

Ziua de 12 octombrie a fost decretată de către Parlamentul României ca Ziua alfabetului, limbii şi culturii armene. Încă un prilej de a ne mândri cu străvechea limbă armeană, de a o păstra şi de a o transmite generaţiilor viitoare.

Alfabetul armean a fost creat de genialul fiu al poporului armean, arhimandritul  Mesrop Maştoţ, în anul 405, alfabet cu care scriem şi citim până în zilele noastre. Continuă lectura „12 octombrie – ziua alfabetului, limbii şi culturii armene”

Un armean generos – Grigore M. Buiucliu

Deschizînd impresionantul volum Patrimoniul Academiei Române. Donatori şi donaţii 1860-19481, cu 1086 pagini, am avut plăcuta surpriză să-l găsesc printre cei peste 300 de donatori pe ilustrul jurist, armeanul Grigore M. Buiucliu. Acest volum a apărut la 76 de ani, după prima ediție: Acte de fundaţiune (1932) şi cuprinde donatori în­ce­pînd cu anul 1860, cînd funcţiona predecesoarea Academiei Române – Societatea Literară Română. Continuă lectura „Un armean generos – Grigore M. Buiucliu”

„Antimodernii” lui Antoine Compagnon

„Antimodernii” nu sunt inamicii modernităţii şi nici ai modernismului. Nu sunt, cu atât mai puţin, tradiţionalişti. Sunt, de fapt, adevăraţii moderni.

Cartea lui Antoine Compagnon restructurează reprezentarea noastră despre istoria modernă a culturii europene şi despre câţiva dintre protagoniştii ei. Ea repune în valoare figuri pe care o concepţie îngustă despre modernitate le-a delegitimat şi le-a depreciat. Mizând pe nuanţe şi pe ambivalenţe, Compagnon respinge maniheismul apartenenţelor (sau atribuirilor) ideologice, subminează siguranţa gândirii binare.

Antoine Compagnon a primit pentru acest volum Premiul „Pierre-Georges Castex” al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice şi Premiul de Critică al Academiei Franceze. (Editura Art, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Rollande Barthe)

Fragment dintr-un interviu realizat în 2016 de Adina Diniţoiu pentru Observator Cultural:

Au trecut deja 11 ani de la apariţia Antimodernilor (în 2016)… Acum pregătiţi o nouă ediţie şi aţi scris o nouă prefaţă. În noul context cultural, politic şi social francez, în condiţiile unui reviriment al dreptei în ultimii ani, ce aţi schimba legat de acest concept al „antimodernilor“? Continuă lectura „„Antimodernii” lui Antoine Compagnon”

Documentul final al Marii Adunări Naţionale din Moldova și Declarația de Independență a Republicii Moldova (27 august 1989/1991)

Documentul final al Marii Adunări Naţionale din Moldova (27 august 1989)

Întrunită pentru întâia oară în istoria postbelică a poporului nostru, la un moment de răscruce al Istoriei, când politica de democratizare şi transparenţă au creat condiţii prielnice pentru o exprimare liberă a dezideratelor şi voinţei popoarelor, MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ a Moldovei declară:

În decurs de veacuri, în Istoria sa de o măreţie şi un tragism fără asemănare în această parte a Europei, înfruntând numeroase invazii, suportând împărţiri imperiale şi imperialiste, poporul nostru a tins totdeauna spre suveranitate statală, libertate naţională şi progres. Vieţuind de milenii aici, românii moldoveni sunt, împreună cu românii din Muntenia şi Transilvania, descendenţi ai geto-dacilor romanizaţi. Continuă lectura „Documentul final al Marii Adunări Naţionale din Moldova și Declarația de Independență a Republicii Moldova (27 august 1989/1991)”

Proprietate și cuvânt

92841920-a8fb-40f4-a386-2eca92c7ad43_thumb840

În zilele dinaintea noastră cuvântul suferă din cauza acelorași simplificări de care suferă și proprietatea: prea mulți au ajuns să le considere instrumente ale nedreptății, iar cine încă le privește așa cum sunt, adică pârghii ale ordinii și manifestări ale iscusinței/meritului, este denunțat drept retrograd. Cum așa?

Cei care astăzi atentează la ordinea proprietății private, fie că ar dori să abolească proprietatea, fie să o redistribuie, fie să o oblăduiască parțial în devălmășie, își găsesc sursa de inspirație în himerele lui Rousseau despre primul om. Rousseau susține că omul devine rău din momentul în care se naște societatea, aceasta născându-se imediat ce proprietatea privată este instaurată, imediat ce oamenii devin proprietari. El consideră că odată ce perspectiva proprietății private prinde contur în imaginarul uman, în inima individului își fac loc lăcomia și invidia, căci într-acolo te poartă dorința de a deveni proprietar, năzuința de a-ți mări proprietatea și, eventual, voința de a-l mofluza pe aproape prin devalorizarea sau acapararea proprietății acestuia. Continuă lectura „Proprietate și cuvânt”

O Europă în care putem crede

Declarația de la Paris (2017)
1. Europa ne aparține și noi aparținem Europei. Aceste pământuri sunt casa noastră. Nu avem alta. Motivele pentru care Europa ne e dragă depășesc abilitatea noastră de a ne explica sau justifica loialitatea. Este o chestiune de istorii împărtășite, speranțe și iubiri. E o chestiune de obișnuințe, momente de patos și de durere. Este o chestiune de experiențe de reconciliere care ne inspiră și de promisiunea unui viitor împărtășit. Peisaje și evenimente oarecare sunt încărcate cu semnificații speciale pentru noi, nu și pentru alții. Acasă e un loc unde lucrurile sunt familiare și unde suntem (re)cunoscuți, oricât ne vom fi îndepărtat de ea în trecut. Aceasta e Europa adevărată, civilizația noastră prețioasă și de neînlocuit.
Europa este casa noastră.
2. Europa, cu toată bogăția și măreția sa, este amenințată de o falsă înțelegere de sine. Această falsă Europă se auto-reprezintă drept o împlinire a civilizației, dar, în realitate, casa ne va fi confiscată. Falsa Europă apelează la exagerări și distorsiuni ale virtuților autentice ale Europei, în vreme ce rămâne oarbă la propriile vicii. Mulțumită de sine, caricaturizându-ne partizan istoria, această falsă Europă este pornită fără preget împotriva trecutului. Cei ce o propun sunt orfani prin propria opțiune; ei presupun că a fi orfan – că a fi lipsit de (a)casă – e o reușită nobilă. În acest fel, falsa Europă se laudă pe sine ca fiind apogeul unei comunități universale, dar care nu e nici universală și nici comunitate.
O falsă Europă ne amenință.

Continuă lectura „O Europă în care putem crede”

Problema originii catolicilor din Moldova, cu referire la ceangăi

autor: Anton Coșa, fragment din lucrarea sa de doctorat Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, București, 2004; sursa: Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.

lineleaves

Începutul acestor preocupări ştiinţifice privindu-i pe catolicii din Moldova, se regăseşte în anul 1780 când, un preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (cunoscutul Siculicidium[1]), foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”[2] într-o scrisoare trimisă cărturarului Vincent Blacho. Preotul Zöld reia aceeaşi sintagmă pe 11 ianuarie 1781 într-o altă scrisoare[3] către episcopul Transilvaniei Ignácz Battyáni. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim şi implicit o falsă problemă etnică în Moldova. Continuă lectura „Problema originii catolicilor din Moldova, cu referire la ceangăi”