Critic(i) deci exist(i)

Mircea Eliade si Emil Cioran, doua nume care spun multe, doua nume care sunt cunoscute in toate colturile lumii civilizate, doua nume care te duc cu gandul la doua mosteniri culturale incontestabile; doi indivizi care au fost admirati si contestati in acelasi timp, au fost laudati si denigrati, au fost iubiti si urati. “Succesul” pe care cei doi l-au avut in domeniul culturii a facut ca despre aceste doua personalitati sa se vorbeasca mult, si nu doar despre opera lor, cat si despre viata lor privata. Despre viata celor doi giganti ai culturii romanesti si universale s-au scris nenumarate carti si articole si, cu siguranta, va mai curge multa cerneala in legatura cu acest subiect.

Ceea ce se poate remarca in legatura cu materialele publicate despre omul Mircea Eliade si despre omul Emil Cioran este multitudinea de analize ce discuta pe seama unui anumit aspect al vietii celor doi. Daca adaugam faptul ca si bunul lor prieten Constantin Noica, care din pacate nu a avut ocazia sa se consacre la nivel mondial, are parte de acelasi tratament al analizei unui particular moment al vietii, puteti cu totii sa ghiciti despre care perioada a vietii lor reste vorba. Este cunoscut faptul ca Mircea Eliade, Emil Cioran, cat si Constantin Noica asa cum am precizat, au avut clare “simpatii” legionare. Si dupa cum stim, toti au avut de suferit mai mult sau mai putin de pe urma acestor “simpatii”. In Romania comunista, cine era etichetat fost legionar a avut mult de suferit fizic si psihic; a fost cazul lui Constantin Noica, care ca majoritatea legionarilor a facut inchisoare. Insa Eliade si Cioran, ajungand in Occident, au avut parte de alt tip de persecutie. Fiind etichetati drept “fascisti” cei doi au avut de suferit pe plan profesional fiind priviti cu scepticism de catre cei din mediul intelectual occidental. Si asta este putin spus. Multe materiale din presa si nu numai, discuta despre acest episod din viata celor doi, cele mai multe dintre respectivele analize ajungand sa critice alegerea si concluzionand ca episodul respectiv a reprezentat o pagina neagra nu numai pentru ei, cat si pentru Romania, daca e sa ne gandim si la alti membri ai generatiei lor care au facut aceasi alegere.

Totusi eu nu inteleg de ce acest tip de materiale ce denigreaza imaginea celor doi continua sa fie publicate si promovate intens in mediul cultural. Eu cred ca daca cineva mai are ceva de reprosat celor doi ar trebuie sa polemizeze pe baza operei lor si nu a ideilor politice. Si asta pentru ca cei doi nu s-au facut cunoscuti la nivel mondial pentru ideile lor politice, ci pentru valoarea operelor lor culturale. Deci intai s-au facut apreciati datorita intelectului si apoi, ajungand “faimosi”, au devenit obiect de critica prin aducerea la lumina a trecutului lor.

Eliade si Cioran au continuat sa fie criticati si etichetati chiar daca nu mai faceau nici un fel de “militanta” sau apologie Miscarii Legionare. Cei doi au fost criticati pentru trecutul lor legionar atat in Occident, cat si in Romania comunista si cea post-decembrista. Se pare ca Tocqueville avea dreptate atunci cand spunea in 1835, ca unul dintre pericolele din cadrul democratiei este dictatura majoritatii asupra oricarui tip de minoritate. Intr-un regim democratic majoritatea ajunge sa traseze in jurul gandirii un cerc, in interiorul caruia scriitorul/ganditorul este liber, dar “vai” de el daca indrazneste sa iasa din acest cerc. Dupa ce la inceput idealul democratic a dus spiritul uman spre noi culmi ale gandirii, in zilele noastre, se pare ca democratia, prin suprematia majoritatii nu mai lasa spiritul uman sa gandeasca deloc. Dar sa-l ascultam pe Tocqueville: “Dupa ce a distrus toate obstacolele impuse pana mai ieri de anumite clase si anumiti oameni, spiritul uman se incatuseaza in vointa generala a majoritatii”.

Se spune ca democratia nu persecuta ideile, pedepseste doar faptele. Dar nu este chiar asa. Daca Eliade si Cioran au avut de suferit pe plan intelectual, pe planul credibilitatii, fiind considerati nefrecventabili datorita trecutului politic, exista exemple de intelectuali care au avut de suferit fizic. Si asta nu in tarile democratiilor populare ci chiar in “Europa libera”. Ezra Pound a fost inchis intr-un spital de psihiatrie timp de 12 ani pentru suportul ideologic acodat regimului lui Mussolini; Martin Heidegger a fost exclus din invatamant, iar Knut Hamsun a fost inchis atat in spitale de psihiatrie cat si in spitale normale, dar ce este mai absurd, i-a fost interzis sa frecventeze bibliotecile! Democratia s-a renegat singura atunci cand a persecutat intelectuali pentru ceea ce au facut, si anume au sprijinit prin intelectul lor niste regimuri care au fost infrante in urma razboiului.

Dar sa revenim la Eliade si Cioran care sunt in continuare judecati pentru “simpatia” lor legionara. Daca e sa consideram ca ambii au decedat, ca au trecut aproximativ 80 de ani la acea perioada a vietii lor, ca Tribunalul de la Nurenberg nu a condamnat pentru nimic Miscarea Legionara, nu inteleg de ce unii inca ii mai demonizeaza pe cei doi. Alexandra Laignel-Lavastine este unul dintre intelectualii romani de prim rang pentru care toti fostii membri sau simpatizanti ai Miscarii Legionare nu sunt decat niste criminali care nu s-au vindecat niciodata (“Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme”, Paris, 2002).

Apogeul dezvoltarii culturii in Romania a fost atins in perioada interbelica, generatia lui Eliade si Cioran fiind “generatia de aur” a culturii romanesti. De atunci putini intelectuali romani, au influentat cultura mondiala in aceeasi masura, asta si pentru ca crezul generatiei interbelice era sa creeze o cultura romaneasca care sa intre in universal. Ce crez maret! Ce sa ziceam despre asa-zisa elita intelectuala de astazi din Romania, unde exemplare precum Horia Roman Patapievici, Tismaneanu si Liiceanu, nu numai nu sunt criticati pentru aportul  pe care il dau anumitor partide sau anumitor oameni politici, dar sunt chiar premiati cu posturi cheie.

Faptul ca unii insulta in mod regulat poporul roman prin declaratiile lor si simbolurile romanesti prin articole de presa nu deranjeaza pe nimeni. De fapt deranjeaza, dar pe prea putini si oricum pe acei oameni care cu greu isi pot striga protestul in fata opiniei publice.

Este clar ca daca sprijini partea ce detine puterea nu numai ca vocile critice nu se aud datorita volumului de aplauze, dar scapi “basma curata” mai de fiecare data, indiferent de ceea ce spui sau faci. Eu nu inteleg de ce insultele jignitoare la adresa Romaniei sau trecutul comunist nu sunt subiecte de analiza precum trecutul legionar al lui Eliade si Cioran. Poate pentru ca Eliade sau Cioran nu au avut niciodata functii de conducere in cadrul institutiilor culturale romanesti.

Din nou acelasi poet national Mihai Eminescu, ne-a avertizat asupra sortii oamenilor cu principii: “Daca un om e la noi intr-adevar atat de nefericit sa profeseze o serie de idei, nu o lista de persoane, e in pericol de-a-si vedea ideile intoarse si rasucite de adversarii lui, pretinsi politici, dupa placul acestora, va vedea tragandu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari nici lui nici prin minte nu i-au trecut vreodata, si in fine se va vedea citat inainte opiniei publice dupa soapte, dupa calomnii acreditate prin repetarea papaligeasca din partea celor usori, nu insa in virtutea unor enuntari sau fapte determinate, cari pentru toata lumea raman aceleasi. Caci in aceste discutii nu e cestiunea de-a afla adevarul, ci din contra de-a acredita un neadevar, cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei sa-l taxezi, potriveasca-se epitetul sau nu”. (Remus Tanasă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s