Educația universitară și capacitatea critică

Articol publicat de ziarul Națiunea.

Fluxul transfrontalier de bunuri, servicii, persoane, idei, tehnologii, capital și riscuri, adica globalizarea, influențează decisiv cultura. În măsura în care cultura a ajuns să fie considerată un serviciu pe piața economică, regulile aplicabile serviciilor devin reguli și pentru domeniul cultural\educațional. Universitățile produc și vând “cunoștință”, însă cunoștința universitară tinde să se ghideze după logica profitului. Universitățile din lume se află în competiție pe piața ideilor pentru a supravețui și, dacă este posibil, pentru a prospera. Exigența lor nu mai este căutarea adevărului ci generarea de profit care să se transformă în venit de supraviețuire pentru propriul personal.

De aici se nasc o serie de probleme legate de educația universitară și de cercetarea științifică. Lăsate în voia pieții economice globale, vor putea supraviețui universitățile așa cum le știm, ca spațiu de căutare a adevărului și nu ca activitate comercială aducătoare de profit? Cum poate fi conciliat profitul cu dreptul persoanelor la educație și mai ales cu dreptul de a cunoaște adevărul? Cum ar putea fi evitată manipularea cunoașterii așa-zis științifice și deci cum ar putea fi evitată manipularea oamenilor în scopuri comerciale? Cine ar putea împiedica universitățile să devină multinaționale al căror unic scop să fie aducerea de profit pentru acționari?

Cercetarea și educația trebuie să fie finanțate, iar cine le finanțează (public sau privat) o face cu un anumit scop. Dacă cercetătorii\profesorii tind să fie instrumentele, mai mult sau mai puțin conștiente, a celor care finanțează cercetarea, ar fi normal ca statul să protejeze cercetătorii\profesorii de interferențele ideologiei profitului.

Odată cu căderea zidului Berlinului a început o perioadă de transformare a sistemelor universitare și a cercetării științifice, caracterizată prin dezvoltarea învățământului privat, creșterea numărului de studenți străini, a filialelor universitare străine (branch campuses), diversificarea metodelor de predare datorită noilor tehnologii, în timp ce resursele publice destinate educației universitare sunt reduse tot mai mult.

O tendință ce caracterizează multe state este „mercificarea” educației (commodification), transformarea acesteia în „marfă” de vânzare. Mercificarea este posibilă datorită altor două procese concomitente, privatizarea și liberalizarea serviciilor, procese prin care educația este sustrasă sferei publice și inclusă în sfera privată. Consecința este reducerea controalelor normative tipice sferei publice, în special în ceea ce privește modalitatea de furnizarea și finanțare a serviciului, și a barierelor ridicate în trecut de către state pentru protejarea și realizarea propriilor politici sociale și educaționale.

Este vorba de procese distincte dar complementare: prin privatizare sunt admiși furnizorii privați, în timp ce prin liberalizare este admisă concurența străină. Rezultatul este că prin intermediul proceselor prezentate mai sus este creată o piață privată a serviciilor educaționale unde acestea sunt schimbate la nivel global, la fel ca oricare altă marfă.

Prin mercificarea educației tot mai des universitatea se identifică cu instrucția iar cercetarea cu manipularea. Devine „realitate” ceea ce se vinde mai bine iar ființele umane, începând cu studenții și cercetătorii\profesorii, încep să nu mai distingă adevărul de minciună, pierzându-și capacitatea critică.

Studentul de astăzi tinde să fie tot mai mult instruit pentru a rezolva problemele practice pe care le va avea de înfruntat într-un viitor apropiat, fiindu-i cerut „să facă bine” ceea ce are de făcut conform unor parametri de eficiență și performanță constituiți astfel încât să se obțină anumite rezultate care să favorizeze anumite interese de grup. În numele ideologiei moderne care promite bunăstare, educația universitară se transformă într-o industrie care produce indivizi automatizați, persoane capabile să îndeplinească cerințele cerute în cadrul unui post de muncă astfel încât să își asigure venitul necesar supraviețuirii. Bineînțeles că pregătirea profesională trebuie să fie unul dintre obiectivele sistemului universitar, dar dacă studenții nu au și capacitate critică, universitatea își face treaba doar pe jumătate sau chiar mai puțin. Educația și cercetarea nu pot avea ca obiectiv doar eficiența, dezvoltarea economică și puterea statală; acestea trebuie să caute descoperirea și promovarea adevărului.

La rândul său, profesorul „cel mai bun” tinde să fie cel ce vinde noi teorii, construite în așa fel încât „să prindă” la public, asigurându-și astfel o părticică din piața ideilor. Urmând modelul de la Hollywood, sistemul universitar actual poate fi descris în termeni de „star systen” unde câțiva profesori cu capacități antreprenoriale și de auto-promovare, își ridică cotațiile pe piață prin produse „culturale” de succes. Capacitatea managerială și de auto-promovare tinde să determine calitatea științifică și faima intelectualilor, devenind foarte dificilă distingerea falsului intelectual de cel autentic.

Rezultatul pierderii capacității critice de a vedea realitatea este manipularea globală unde toți manipulează pe toți. Pe când unii manipulatori se îmbogățesc, majoritatea trăiește „liberă” în fața televizorului și a internetului, petrecând ore prețioase vorbind la telefon și fiind fericiți atunci când se plimbă agale prin centrele comerciale. Dacă persoanele nu au capacitate critică, adica capacitatea de a vedea dincolo de interesele materiale, sistemul politic bazat pe alegeri electorale este ușor de manipulat, democrația și chiar conviețuirea fiind în pericol.

Într-un regim totalitar puterea este deținută de cine bate mai bine, într-o democrație deține puterea cine manipulează mintea alegătorilor iar piața economică este dominată de către cine manipulează dorințele cumpărătorilor transformându-le în false nevoi. Pentru conducătorii „democratici” capacitatea critică necesară demascării oricărei manipulări este un impediment în calea perpetuării propiei puteri. Universitatea trebuie să fie un pilon de rezistență în fața oricărei manipulări politice sau economice. Statul trebuie să sustragă educația și cercetarea puterii economice sau partidelor, acest fapt fiind posibil printr-o finanțare serioasă, evitându-se astfel ca școala\universitatea să cerșească fonduri private care inevitabil urmăresc scopuri private.

Un stat democratic trebuie să își permită luxul de a finanța propria critică și nu numai forța de muncă necesară auto-perpetuării; astfel s-ar îmbunătăți serviciile oferite de către stat comunității naționale și s-ar justifica motivul existenței acestuia. Universitatea este una dintre instituțiile ce trebuie finanțate pentru a critica comunitatea, pentru a o educa și pentru a o feri de orice manipulare.

Remus Tanasă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s