Oameni și ruine

Este inutil să ne creăm iluzii cu himerele unui oarecare optimism: noi ne aflăm astăzi la sfârșitul unui ciclu. Deja de secole, la început în mod insensibil, apoi asemănător cu mișcarea unei mase care se surpă, procese multiple au demolat în Occident [Europa] orice orânduire normală și legitimă a oamenilor, au deformat orice concepție înaltă a trăirii, a acțiunii, a cunoașterei și a luptei. Și mișcarea acestei căderi, viteza ei, rotirea ei amețitoare au fost numite “progres”. Și “progresului” i-au fost înălțate imnuri și noi ne-am iluzionat că această civilizație – civilizația materiei și mașinii – ar fi civilizația prin excelență, aceea căreia întreaga istorie a lumii îi era predestinată până ce ultimile consecințe ale acestui întreg proces au fost astfel, încât au produs în unii, o trezire. […]

Ceea ce contează este doar acest lucru: noi ne aflăm astazi în mijlocul unei lumi de ruine. Și problema pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există încă oameni rămași în picioare în mijlocul acestor ruine? Și ce trebuie, ce pot ei să mai facă?

Și o astfel de problemă trebuie pusă dincolo de alianțele de ieri; este clar că învingători și învinși se găsesc acum, pe același plan și că unicul rezultat al celui de al II-lea Război Mondial a fost să reducă Europa la un obiect de dispută al puterilor și intereselor extraeuropene. Trebuie să recunoaștem, așadar, că devastarea care există în jurul nostru are un caracter mai curând moral. Există un climat general de anestezie morală, de profundă dezorientare, în ciuda tuturor sloganurilor într-o societate de consum și democratică, în care asistăm la o degradare a caracterului și a oricărei autentice demnități, la un marasm biologic, la prioritatea celor mai josnice interese, la supraviețuirea de azi pe mâine: acestea sunt trăsături care, mai mult sau mai puțin pronunțate, îl caracterizează, în general, pe omul postbelic. A recunoaște aceasta înseamnă a recunoaște că prima problemă, baza oricărei alteia, are caracter intern: a te ridica din nou, a renaște din interior, a te forma, a crea în tine însuți o ordine și o rectitudine. […]

Plecând de la ceea ce poate încă să mai reziste printre ruine, să se reconstruiască cu încetul un om nou care să fie animat printr-un spirit determinat și o adecvată concepție de viață, să fie călit prin adeziunea riguroasă la principii date – iată adevărata problemă. […]

“Stilul” care trebuie să câștige relief este acela al celui care se menține pe poziții de fidelitate față de sine însuși și față de o idee, într-o demnă intensitate, într-o repulsie față de orice compromis, într-o angajare totală care trebuie să se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice expresie a existenței: în fabrici, în ateliere, în universități, pe străzi, în însăși viața personală și afectivă.

Julius Evola, „Orientări” în „Oamenii și ruinile. Orientări”, editura Antet, 2001, pp. 313-316.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s