Alain de Benoist despre «Noua Dreaptă» franceză

Alain de Benoist [1] intervievat de Jürgen Schwab, redactor al publicaţiei lunare Deutsche Stimme [2]

Deutsche Stimme: Stimate domnule Alain de Benoist, sînteţi considerat precursorul Noii Drepte franceze. În cartea dvs. Revolta culturilor insistaţi asupra faptului că termenul de Nouvelle Droite nu trebuie confundat  cu echivalentul german Neue Rechte. Unde anume vedeţi diferenţele?

Alain de Benoist: Orice mişcare determinată de idei noi este rezultatul unor circumstanţe istorico-sociale existente anterior ca mişcarea respectivă să le devină cauză. În trecutul apropiat, aceste circumstanţe au fost diferite în Franţa şi Germania. «Noua Dreaptă» franceză şi «Noile Drepte» germane se găsesc în contexte diferite şi provin din moşteniri istorice diferite.

O altă diferenţă constă în faptul că termenul de «Noua Dreaptă» (folosit pentru prima dată în 1979 de către mass-media) desemnează în Franţa un curent de gîndire care a luat naştere prin 1968 ca o structură alcătuită din societăţi precum GRECE (Grupul de Cercetări şi Studii asupra Culturii Europene) şi din reviste ca Élements şi Nouvelle Ecole, pe cînd în Germania termenul este folosit pentru a desemna o gamă diversă şi heterogenă de grupări, asociaţii, publicaţii etc. De altfel, în Franţa se vorbeşte la singular de «Noua Dreaptă», pe cînd în Germania se foloseşte mai ales pluralul, vorbindu-se de «Noile Drepte». O deosebire relevantă în sine.

În afară de aceasta, obiectivul principal al «Noilor Drepte» germane este de natură politică, în timp ce «Noua Dreaptă» franceză participă, în primul rînd, la dezbateri intelectuale teoretizînd o nouă ordine socială. Privind astfel lucrurile, «Noua Dreaptă» franceză poate fi comparată cu Şcoala de la Frankfurt [3], a cărei influenţă a fost, cu siguranţă, mai mare decît a oricătui partid politic obişnuit.

În fine, am impresia că «Noile Drepte» germane sînt interesate exclusiv de ceea ce se întîmplă în Germania, pe cînd «Noua Dreaptă» franceză a adoptat de la început o viziune europeană. Autorii la care «Noua Dreaptă» din Franţa face referire nu sînt, în marea lor majoritate, francezi. De asemenea, «Noua Dreaptă» nu este naţionalistă. Ea consideră statele-naţiuni ca pe o formă depăşită a vieţii politice şi priveşte naţionalismul ca pe o expresie a individualismului şi a egocentrismului pe un plan mai înalt, ceva asemănător cu ceea ce Heidegger numeşte «metafizica subiectivităţii».

Deutsche Stimme: Dar naţionalismul criticat de dvs. este totuşi o reacţie naturală la ceea ce cercetările asupra comportamentului denumesc «xenofobie». În opoziţie cu această înţelegere, în cartea dvs. scrieţi că cei de alte etnii nu ar fi o ameninţare pentru identitatea naţională a europenilor. Nu credeţi oare că ar trebui combătute deopotrivă şi înstrăinarea etnică, şi cea cultural-economică?

Alain de Benoist: Este suficient să citiţi cartea mea pentru a vă da seama că eu condamn fără echivoc imigrările. Le consider ca pe o formă a dezrădăcinării, care nu foloseşte nici poporului care îi primeşte şi nici imigranţilor, şi ca urmare imigrarea acţionează ca o boală socială generalizată. Dar în acelaşi timp eu critic şi teza «ţapului ispăşitor». În modul de înţelegere al Dreptei, imigranţii au luat locul comuniştilor. A vedea în imigrare ameninţarea principală care pune în primejdie identitatea naţională  este un mod îngust de a înţelege lucrurile. Ceea ce ameninţă astăzi cel mai mult specificul popoarelor este procesul generalizat de uniformizare a stilului de viaţă, pe care imigrarea, pe lîngă alte urmări, îl grăbeşte.

Pe de altă parte, să nu ne lăsăm induşi în eroare de un concept metafizic, aşa cum este identitatea. Identitatea nu este o realitate imuabilă. Ea este o reprezentare complexă care evoluează de-a lungul anilor şi ai cărei creatori sîntem, în primul rînd, noi. Identitatea nu este ceea ce ne face identici, ci ceea ce determină potenţialul nostru specific de evoluţie. Continuitatea unei identităţi germane, respectiv franceze, depinde de capacitatea noastră de a găsi un răspuns la întrebarea: ce este german, respectiv francez? Răspunsul la această întrebare nu are nimic de-a face cu imigrarea. Chiar dacă atît în Germania cît şi în Franţa nu ar exista nici un imigrant, identitatea noastră nu ar fi mai puţin primejduită. A lupta împotriva înstrăinării este absolut necesar. Dar nu cu preţul de a pierde din vedere ceea ce este esenţial. Înaintea tuturor ameninţărilor care ne pun în primejdie identitatea se află incapacitatea noastră de a da un sens acestei identităţi.

Note:

[1] În revistă (sub rubrica “Dreapta europeană”) traducerea interviului a apărut cu supratitlul “Noile orientări de dreapta în Franţa şi Germania” şi cu subtitlul explicativ “Precursorul curentului Nouvelle Droite, Alain de Benoist, despre cartea sa Revolta culturilor”. [Nota Blog]

[2] În revistă (p. 3), însoţind fotografia d-lui Alain de Benoist, figura următoarea prezentare (nesemnată): “Alain de Benoist, născut în 1943 la Saint-Symphorien (Indre-et-Loire), trăieşte ca jurnalist la Paris şi este considerat întemeietorul şi cel mai de seamă teoretician al aşa-numitei Nouvelle Droite din Franţa. A studiat dreptul, filosofia şi teologia. Este redactor al revistelor Nouvelle École şi Krisis, precum şi autor a patruzeci de cărţi, ultima fiind Revolta culturilor (1999). O selecţie din lucrarea Vu de droite a apărut şi în româneşte, în colecţia «Dreapta europeană» a Editurii Anastasia, sub titlul O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane (selecţie, traducere, cuvînt înainte şi note de Marius Bădiţescu). Între ideile susţinute de Alain de Benoist şi orientarea revistei noastre există şi convergenţe, şi divergenţe. Dreapta reprezintă astăzi o realitate complexă şi polimorfă, pe care se cade s-o cunoaştem în toată diversitatea ei, evitînd reducţionismele steril-izolaţioniste. Alain de Benoist este de-al nostru chiar dacă nu este ca noi”. [Nota Blog]

[3] Şcoala de la Frankfurt a fost promotoare a unui curent de gîndire în filosofia şi sociologia germană denumit Kritische Theorie, avîndu-i în frunte pe filosofii evrei marxizanţi Max Horkenheimer (1895-1973), Theodor W. Adorno (1903-1969) şi Jürgen Habermas (n. 1929). Primii doi, ca de altfel toţi gînditorii germani de origine iudaică, au emigrat în anii naţional-socialismului în Statele Unite, de unde s-au întors după terminarea războiului şi au acaparat catedrele de Filosofie şi Sociologie din universităţile germane, imprimînd studiilor o anumită orientare. Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt susţin, în contradicţie cu postulatul libertăţii valorilor (Max Weber), că înţelegerea adevărului este legată nemijlocit de teoria politică. Conform “Teoriei critice”, separarea ştiinţei de politică ar conduce la distorsionarea adevărului. “Teoria critică” a avut un puternic impact asupra mişcărilor studenţeşti din anii’60 şi a constituit baza ideologică a a curentului denumit “Noua Stîngă”, o orientare politică ce urmărea pe de o parte inculcarea antifascismului comunistoid în conştiinţele tineretului occidental, iar pe de altă parte instigarea la revoltă împotriva dominaţiei sistemului capitalist.

 

*fragment din “Privire asupra esenţialului. Alain de Benoist intervievat de redactorul publicaţiei lunare Deutsche Stimme, Jürgen Schwab” [în româneşte de Gabriel Constantinescu], în Puncte cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000.

 

Interviu complet AICI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s