Solista Sofia Vicoveanca: ” suntem un popor harnic şi frumos la suflet” dar „nu suntem prea uniţi”…

– Ce lecţii de viaţă v-a oferit copilăria trăită la sat?
În primul rând asta ţine şi de familia în care te formezi.
Nu mai aveam nicio speranţă, până când s-a întors tata din prizonierat, nu ştiam nici dacă mai trăieşte şi, în aceste condiţii, mama a avut grijă să mă pregătească pentru viaţă, că nu ştiam de atunci ce drum voi alege. Aşa că m-a învăţat să ţes, să prăşesc, ştiu toate muncile câmpului, ştiu să mulg vaca, toate, în afară de cosit iarba. Nu ştiu asta, că m-a ferit. Mama spunea că bărbaţii fac treaba asta, iar femeile doar pentru hrana imediată a animalelor, merg să cosească acolo, o bucăţică de iarbă. Şi, de asemenea, nu m-a lăsat să frământ pâine, pentru că eram foarte fragilă, foarte subţirică şi o zis că nu am putere. Şi nu m-a lăsat să văruiesc, să spoiesc pereţii, că, la fel, îmi zicea: “Lasă, când oi fi tu în putere, oi face-o şi pe-asta!” Îi era milă de mine, de slăbuţă ce eram.
În rest, considera că orice se învaţă pe lumea asta şi m-a învăţat atâtea şi atâtea lucruri.
Din acest motiv, îi respect foarte mult pe oamenii satelor, sunt munciţi şi pentru ei, doina este ca o rugăciune.
Când te uiţi la mâinile ţăranului şi îi vezi plesnitura din palmă, parcă-i scoarţă de copac plesnită…
Nimeni nu înţelege că el, din zori şi până-n noapte, este robul pământului şi nu ştii dacă în toamnă reuşeşte să culeagă roada, că s-ar putea s-apară nu-ştiu-ce furtună sau nenorocire.
Îi înţeleg şi le caut produsele. Asta e foarte important să facem cu toţii, în aceste vremuri în care trăim.
Eu când mă duc la piaţă, nu iau marfa care străluceşte, mă duc la femeia aia care simt că are doliu sub unghii şi pe care o simt după chip că e un om muncit. Apoi, eu cumpăr merele alea care sunt înţepate de vierme, iau morcovul care încă este cu pământ pe el, iau ţelina care ştiu că mai are încă nişte frunzişoare uscate. Deci fac asta nu numai ca să am grijă de mine, ci pentru că le înţeleg munca şi le cumpăr produsele ca să-i ajut. Ei vin cu marfa aceea greu muncită şi scoasă la lumină şi sunt atât de smeriţi, de îngânduraţi, despre ce va fi, cum va fi… Că de-asta ne rugăm şi pentru ploaie la vremea ei, pentru roadă bogată şi ca Dumnezeu să ne aibă în pază.

– Deci munca a fost lecţia cea mai importantă de viaţă pe care aţi primit-o în copilărie.
Absolut! Fără muncă nu se poate!
Şi încă ceva, şi la Cartea Sfântă scrie: “Cine nu munceşte, să nu mănânce!”
În plus, munca înlătură urâtul, singurătatea şi chiar dacă nu plouă cu avere, picură.
Şi pe cel care strânge roada după muncă lui, Dumnezeu îl apără. Ăluia care umblă cu lucruri necurate, ca să ia ce nu-i aparţine, nu-i ajută Dumnezeu! Îl păleşte, când îi e viaţa mai dulce. Poate că el nici nu realizează, dar ăsta-i lucru adevărat.

Plecând din lumea satului şi fiind necăjită, probabil că Dumnezeu a vrut să răsplătească prin tot ce au pierdut părinţii mei cândva. Pentru că acolo a fost muncă, n-a fost nimic venit aşa pe-deasupra. Aşa i-am cunoscut: cu muncă multă, grijă şi respect faţă de oamenii munciţi, în general. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, era un om foarte demn. Pentru că putea să curgă pe la vecinul lapte şi miere, izvoare să fie, nu-l interesa, dar dacă-i luai cât e negru sub unghie din munca lui, devenea fiară.

– Cum vedeţi satul românesc actual?
Călătorind foarte mult cu trenul, văd mult pământ rămas pârloagă, nelucrat. Şi mă doare, mai ales gândindu-mă la amintirile părinţilor mei, care au tânjit pentru o bucăţică de pământ.
Dacă tu nu poţi, dă-l în arendă la cineva care poate să-l lucreze, dar nu lăsa să se sălbăticească pământul! E trist.
Trebuie făcut ceva, numai să nu rămână aşa. Pentru că, până la urmă, de-acolo scoţi hrana. Că dacă ţăranul are hrană în cămară, pivniţă, hambar, şură, am şi eu la oraş ce mânca.
Este foarte important!

– Ce mesaj aveţi pentru tinerii satului şi pentru cititorii noştri?
La întrebarea dumneavoastră vin cu un exemplu.
Eu am o căsuţă la Vicov. Vis-à-vis de căsuţa mea, sunt altele mult mai arătoase.
La mansardă, am o expoziţie de costume tradiţionale –148 la număr, dar care majoritatea nu mai pot fi îmbrăcate.
Sunt rupte, sunt foarte vechi. Că ştiţi cum e, se roade piatra în pârâu, da’-apoi haina. Le-am aşezat în funcţie de motivul floral. Pe cele mai multe dintre ele, le-am îmbrăcat eu pe scenă.

Ei, de ce am făcut această expoziţie? Că prin asta vă şi răspund la întrebare.
Pentru ca vor veni generaţiile în care nu vom mai prinde femeia cu ac cosând sau cu andrele sau la război ţesând. Pentru aceste generaţii, e foarte important să-şi dea seama care le sunt rădăcinile. Ce mame, ce bunicuţe harnice şi pricepute, cu fantezie, cu răbdare, au ştiut să creeze dintr-o mână cu mărgele, o grădină cu flori pe albiţă?
Astea ne sunt rădăcinile. Să nu uite că suntem un popor harnic, cu istorie, cu credinţă şi să păstreze acest lucru şi să nu se lase umiliţi în lume! Asta vă zic, pentru că am fost în lume şi îi văd, săracii, că sunt îngenuncheaţi.
Nu! Multe, multe neamuri n-au istoria noastră. Sigur că avem şi noi gătejele noastre, dar şi alte neamuri le au pe-ale lor. Numai că ale noastre le ies mai mult la suprafaţă.
Nu ştiu de ce. Poate pentru că nu suntem prea uniţi.

Dar, noi, suntem un popor harnic şi frumos la suflet.

*material prelucrat dupa Revista Satul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s