Interviu cu Dan Puric – „Apăraţi tradiţiile!”

– Domnule Puric, cum era satul copilăriei dumneavoastră, care vă sunt cele mai dragi amintiri?
Primele imagini care-mi revin sunt acelea când am trecut prima oară cu picioarele desculţe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă jucam cu copiii prin şant, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lasat să mă bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănţuia în timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând, Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcţiile blocurilor, care, culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam”Ce bine că se modernizează”, dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă bucuram că erau blocuri înalte, ziceam “ca-n Bucureşti”, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat satul. Săracul pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate blocurile hidoase care jignesc munţii şi oamenilor, evident, să le dau case normale.
Înainte casele erau împletite din natură. Ţâşneau din coasta muntelui, erau pe câte-o creastă, iar în vale, creşteau organic, nu erau obraznice, nu erau vile de securişti. Erau modeste, ale ţăranilor, mai era câte-un învăţător, preotul, doctorul, structura satului nealterată. Eu am avut două case unde am stat: una cu chirie şi una moştenită, pe care, pe urmă, un primar comunist de acolo a terminat-o cu buldozerul. Era cea mai frumoasă casă din Nehoiu, ţărănească, românească, că a zis că intră în nu-ştiuce chestie urbanistică şi au trecut cu buldozerul într-o noapte peste ea. Am şi visat, eram în armată, că ni se dărâmă casa şi tata mi-a dat telefon că atuncia o dărâmau…
Satul e legat de prezenţa tatălui care-i trata pe oameni, de joacă, de copilăria mea. Odată, mi-aduc aminte, ne-a zis învăţătoarea un lucru extraordinar:”Copii, mâine să-mi vorbiţi de linia de orizont, să-mi arătaţi unde-i linia orizontului, acolo unde se uneşte cerul cu pămîntul. Să-mi căutaţi, să vă uitaţi în jur, să vedeţi unde-i linia orizontului”. Şi eu am luat-o pe bune şi am început să merg pe deal să văd unde se uneşte cerul cu pământul şi am mers vreo 10 km. M-am rupt, şi tot nu l-am găsit şi nici acum nu l-am găsit… O copilărie fantastică! Şi-atunci am zis: “Doamnă, eu nu găsesc orizontul!” Orizontul ăla era ca şansa României de-a-şi reveni, niciodată. Aveam tot timpul senzaţia că după munte, trebuie să fie mare şi şi-acum îmi place să cred lucrul ăsta.

– Care sunt lecţiile cele mai importante pe care le-aţi primit de la oameni simpli, de la ţărani, fie în timpul copilăriei, fie ulterior, ca şi adult?
Da, acolo în zona aceea, cred că cel mai frumos lucru care mi s-a întipărit în viaţa mea, era învecinarea.
Ştiau să fie vecini. De exemplu, veneau în vizită unii la alţii. Nu se suspectau, deşi erau în zonă destul de mulţi turnători, că ştiu că-l turnau pe tata şi de-aia îmi zicea: “Aici să ai încredere în pietre, nu în oameni”. Dar cei care erau în proximitatea familiei, erau de mare calitate. Domnul Rudi, îmi aduc aminte, era jumate polonez, jumate român, apoi Vostatowski – care era pictorul satului şi n-avea decât un singur ochi săracul şi picta din-astea – bujori, căprioare – mama era înnebunită, nişte kitchuri, dar el era un om extraordinar. De câte ori se făcea o pauză între consultaţii, se ducea să-i ghicească mama în cafea. Deci era o relaţie din-asta de învecinare.
Staniloaie are definiţia fundamentală a satului: “O comuniune de oameni liberi”.
Când ardea casa la Vasile, fugeau toţi la Vasile, când era mort la Ionică, fugeau toţi, când era nuntă în sat, la fel.
Şi-atunci simţeam şi eu ce înseamnă comuniunea. Păi la 5 ani, m-am căsătorit cu o fată, imitând o nuntă. A fost extraordinară. Ea, cu un voal (femeia de serviciu care avea grijă de noi pe-acolo ne-a făcut un voal) – frumuşică, blondă (acuma-i doctoriţă), eu eram ginerele şi seara ne-am despărţit, ne-am bătut cu mere. A fost o nenorocire şi am avut două torturi, unul cu vişine, dar le-au scos fetele sâmburii şi au pus zahăr – o minune – şi celălalt era de noroi. Că aşa era, copiii făceau şi de noroi. Pe ăla de noroi, nu l-a mâncat nimeni, mă bătui io cu mireasa. Şi maică-mea mi-a făcut un alai, cu un brăduţ, iar mama miresei dădea cu sapa prin curte şi când ne-a văzut, să facă infarct femeia aia, că noi ne-am căsătorit de tineri. Dar n-a durat decât până seara, divorţul a fost aşa cum v-am spus, dar era totul participativ.
Pe la 6 – 7 ani, am primit o vitroletă, un fel de trotinetă cu cauciuc care se umfla, adusă de unchiu-meu din Germania, care era extraordinară! Şi ştiu, că nu mă puteam bucura de ea, pentru că vedeam ochii suferinzi ai celorlalţi copii care n-aveau. Şi-atuncia am facut-o praf. Dar mă bucur şi acum a că mi-am făcut-o praf, decât să mă dau eu cu ea şi să văd lanţul ăla de suferinzi care erau în dreapta şi-n stânga. Şi-atunci am învăţat prietenia. Ei mă învaţau cum să fac cu buhaiul, cum să fac bice, cum să dau la peşte, cum să înot. Şi asta e o împletitură nemaipomenită care te marchează. Pe urmă, când vii la oraş, îţi dai seama că aştia-s castraţi. Nici pe scara blocului nu mai zic bună ziua, pentru că aici totul se diluează. Şi-atunci, lucrurile bune de la sat erau învecinările.
Veneau cu o tavă de cornuleţe făcută de revelion, de Crăciun, se aducea mâncare. Şi mama, ştiu că făcea din când în când câte-o petrecere din-asta, şi pe la 5 ani a pregătit un tort cu bucăţi de ciocolată, iar io m-am băgat pe sub ziar şi am mâncat toate bucăţile de ciocolată. Pe urmă am găsit o sticlă de vişinată şi am mâncat toate vişinele şi m-am îmbătat şi am deschis uşa şi am zis: “Mă mărit!”
Mi-aduc aminte că lumea satului era o lume în care comunismul nu intrase foarte fioros; era el pe-acolo, dar pe mine copacii, muntele, râul m-au învăţat să fiu liber. Îmi şopteau când eram acolo pe câmp, cu câte-o oaie, cu câte-o capră, că există Dumnezeu. Erau secretarii de partid şi ar fi vrut ei să facă cooperatizare acolo, dar nu mergea, că erau dealurile strâmbe. Îi scuipa natura. Pe urmă a venit o colonizare, s-a făcut barajul şi s-a schimbat populaţia, că astăzi nu mai e ce era odată. Sunt blocuri, sunt mulţi oameni, nu-i mai cunosc şi mai vorbesc cu vreo doi-trei care-au mai rămas. Nehoiul de altă dată nu mai e, a fost înghiţit. Oamenii de acolo nu mai sunt; cimitirele de acolo, unul ortodox şi unul catolic sau greco-catolic, sunt foarte frumoase amândouă, cu o intimitate, cu o tristeţe, mângâiate de munţi…unde ţi-e mai mare dragul să mori.

– Ce s-ar putea face pentru ca românii să conştientizeze valorile autentice sau cum să-i ajutăm să şi le recâştige?
Problema este aşa. A spus-o foarte bine Vasile Parvan acum vreo 40 de ani: “Poporul care îşi conştientizează procesul istoric prin care trece, are dreptul să se legitimeze la universalitate”. Păi trebuie să conştientizezi nişte valori, cum ar fi tradiţia, pe care cei din spaţiul dilematic o numesc inerţie (da, domnule, este şi o inerţie).
Ţăranul român ăla autentic şi acest neam a dăinuit prin facultatea bobului de grâu. Bobul de grâu, o spune doctorul Păulescu Nicolae, ca orice vieţuitoare care n-are mediu ambient, dispare, mai putin bobul de grâu. După sute de ani fără apă, îi torni apă şi încolţeşte. Aşa e poporul român. Inerţia l-a salvat.
În primul rând, trebuie constatate aceste valori care sunt fundamentale. Hai să vedem: ce era frumos în Maramureş? Păi în Maramureş erau frumoase portul, clădirile, porţile. Păi le păstrezi, domnule! Faci politică regională şi statală. Ca la Veneţia. Îi cade zidul şi îi zice: “N-ai voie să faci cu marmură, laşi aşa!” Vine restauratorul, ca el face parte, cumva, din valuta forte a Veneţiei, nu vii dumneata şi-mi torni faianţă sau nu-ştiu-ce. N-ai voie nici un centimetru, decât în cadrul unei comisii. Asta înseamnă politică regională. Ei sunt conştienţi de valoare. La noi, primarul ne vinde ţara. Or să-ţi spună că ei discută ce spun specialiştii, păi ce să spună specialiştii? Că tot ei au zis şi de pandemie, că aşa s-au vândut la vaccinuri şi s-au făcut afaceri de s-au spart. Deci nu trebuie adaptare, ci Reacţie. Atunci faci o politică şi spui. Păi n-aţi văzut că Prinţul Charles când a venit a început să facă el politică regională, ca să-i înveţe pe cei de-aici ce-au de făcut, de parcă noi n-am fi putut face. Dar El, Casa Regală, cultivată pe tradiţie, asta a făcut şi asta ar trebui să facem şi noi.

– Vis-a-vis de tineri, care sunt dezorientaţi şi dezrădăcinaţi, pentru că nici măcar istoria nu şi-o cunosc cu adevărat, fiind scrisă de comunişti, de unde ar trebui să înceapă un tânăr să se informeze pentru a începe să-şi recapete identitatea, care în ziua de azi are toate condiţiile să se dilueze?
Este clar că ei au fost ajutaţi ca să fie derutaţi. După istoria comunistă, a venit cea neocomunistă, alternativă, cu ministrul culturii de atunci, care avea cinci buletine, că el avea cinci mame, ca să te facă varză. Şi-asta e o decizie naţională, ca să-ţi rupă identitatea, tot o reeducare de Piteşti e şi acum.
Dar tu, când eşti român, recunoşti nişte poli identitari. Şi o iei pe cont propriu. Au fost atâtea cărţi de memorialistică scoase. Spre exemplu, Braşovul, ar trebui să fie o zonă conştientă de valoarea ei martirică şi să se înveţe în manuale despre aşa ceva. Deci, tinerii să se apuce să citească mărturii din mlaştina închisorii – Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Gavrilă Ogoranu. Să se apuce să citească! O să vadă acolo cum tineri la 18 – 19 ani şi-au luat arma şi s-au dus în munţi. E de ajuns o carte de genul ăsta să citească şi a înteles ce are de făcut. Păi el ce citeşte? Demitizarea istoriei? Scrisă de cine? Eu din toamnă vreau să impun studii de memorialistică în şcoală. Ştii cum zicea Emil Racoviţă: “Specia care se adaptează continuu, are toate datele să iasă din istorie”.
Dacă ţi-e foame de adevăr, pai te duci la un bunic şi aflii. Te duce vocaţia.

– Domnule Puric, s-ar putea spune că România începe de la sat?
România ar trebui să înceapă de la sat, dar acum nu mai începe de sat. România se renaşte de la sat, adică din capilare, pentru că inima ei este în infarct – Bucureştiul. Centrul este uscat, metropola este uscată. Singura şansă, singurul nostru refugiu este s-o luăm de la sat încoace, cât mai avem ani.
Apăraţi tradiţiile! Ne facem bine din capilare.

interviu realizat de Ana A. Negru pentru revista Satul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s