A lăsat Revoluția Franceză ceva pozitiv pentru posteritate?

Interpretarea vulgară a Revoluţiei Franceze (deloc diferită de cea a Revoluţiei Ruse) se bazează pe teoria pendulului. Oamenii săraci şi oprimaţi, conduși de idealişti foarte inteligenți, au scuturat jugul insuportabil reprezentat de regimul opresiv al monarhilor, aristocraţilor şi preoţilor şi au creat o nouă ordine în care Libertatea, Fraternitatea şi Egalitatea de şanse au fost realizate. Dar nu știm deja de la Goethe că legislatorii şi revoluţionarii care anunţă în acelaşi timp libertatea şi egalitatea sînt escroci și șarlatani? Cum nu există un astfel de lucru ca “egalitatea naturală”, ea poate fi realizată doar prin forţă brută. Pentru a aduce egalitatea într-un gard viu, trebuie să folosim foarfece de grădină. Egalitatea, idealul stîngii, este strîns legată de identitate. O sută de cenți fac un dolar, dar fiecare dolar tipărit într-un anumit an nu este identic cu nici un alt dolar tipărit tot atunci.

Prima fază a Revoluţiei Franceze, care s-a încheiat cu un avînt economic, precum şi criza financiară a statului și o serie de reforme liberale, a avut un caracter predominant aristocratic. “Ideile noi” ale primului val iluminist – greșit înțelesul război american de independenţă, anglomania, viziunile lui Rousseau, critica religiei datorată lui Voltaire (un om care avea un dispreţ special tocmai pentru omul comun) şi încă furtunoasa controversă jansenistă – toate acestea au răspîndit confuzie în rîndul claselor superioare. Francmasoneria, recent importată din Anglia, a jucat și ea un rol în această transformare. Este posibil ca însuși Ludovic al XVI-lea să fi fost francmason. Dincolo de orice îndoială, era un student conștiincios al Enciclopediei. Drept urmare, a apărut un vid imens de credinţă, care a fost rapid ocupat de ideologia stîngii radicale, care, la fel de rapid, a infectat segmente mari de populaţie. “Intelighenţia” stîngistă a jucat un rol de spărgător de gheaţă pentru revoluţie, astfel încît, cel puțin în prima perioadă, existenţa monarhiei abia dacă era pusă sub semnul întrebării, un timp în care aristocraţia şi clerul abdicaseră şi se “cununaseră” cu burghezia.

[…]

A lăsat Revoluția Franceză ceva pozitiv pentru posteritate? Numai sistemul metric, care, desigur, a apărut din predilecția democratică pentru eterne măsurări și numărări. Dar Declarația Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului? Acesta a fost un document pur antropocentric, un produs bombastic tipic al primului val al Iluminismului, conceput în 1789 și inclus în cele din urmă în constituţia Republicii Sadiste în 1793. În manuale se poate citi despre perioada terorii – “Le Terreur était terrible mais grande!” (Teroarea a fost atroce, dar măreaţă!) Chiar dacă un număr mare de moderați au sfîrşit şi ei tot sub lama ghilotinei. Din punct de vedere istoric, trebuiau să se aştepte la asta, dar ei nu au luat în considerare ce se întîmplă de obicei atunci cînd cineva distruge vechea ordine.

[…]

Nu trebuie să uităm că o mare parte din ceea ce poate părea pozitiv pentru noi astăzi – liberalismul, intelectualismul, umanitarismul – fuseseră deja aduse de absolutismul liberal, curtenesc, în timp ce Revoluția Franceză care a utilizat toate aceste cuvinte, în realitate nu a făcut nimic mai mult decît să le înece în sînge. Să ne reamintim de reacția lui Caffinhals, care, ca răspuns la protestul zgomotos al apărătorilor lui Lavoisier care strigau “Condamnaţi la moarte un mare învățat”, a spus “Revoluția nu are nevoie de învățați.” Bietul om avea dreptate; de la Revoluția Franceză încoace doar cantitățile, cifrele și numerele mai au valoare. Discursul elitelor nu mai este tolerabil.

Din punct de vedere intelectual, Revoluția Franceză a fost un conglomerat de inconsistențe nejudecate însă crezute în mod fanatic şi a prezentat limpede, așa cum au mai făcut-o şi multe alte revoluții, adevăratul caracter al marii majorităţi a Genus Humanum.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău. În zilele noastre, în plin proces de tîmpire electronică, este absolut sigur că, la 200 de ani mai tîrziu, această monstruozitate va fi punctul central al unor festivități orgiastice. Omul mediu se agață întotdeauna în mod disperat de clișee. Dacă i le-ar lua cineva, ar fi nevoit să cerceteze singur, să gîndească singur și să decidă și atunci ar trebui să înceapă din nou, altfel. Nu ne putem aștepta la un astfel de comportament elitist de la aceşti bieţi oameni. Celor pe care zeii vor să-i distrugă, întîi le iau minţile.

Fragment din ERIK VON KUEHNELT-LEDDIHN – „Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză”, apărut în Fidelity Magazine, oct 1989; o variantă a articolului fusese publicată în National Review, la 14.07.1989, traducere de Liviu Crăciun pentru În linie dreaptă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s