Despre decesul pedagogiei

cultura_aperta11„De la Titu Maiorescu (1840-1917) la Vasile Pârvan (1882-1927) sau Onisifor Ghibu (1883-1972), şcoala românească n-a dus lipsă de călăuze pricepute în arta pedagogiei. Tinerii întâlneau dascăli de suflet, iar nu doar birocraţi plictisiţi, patefoane ruginite sau eminenţe cenuşii străine de bucuriile şi freamătul adolescenţei. Citeşti memoriile elevilor de elită din perioada interbelică şi înţelegi că liceul sau Universitatea nu erau fabrici de diplome, ci locul de întâlnire al unor modele de viaţă. Lecţia nerostită a demnităţii profesorului de latină, bunăoară, îţi inspira respect şi curaj până la vârsta senectuţii.

Războiul generaţiilor era aplanat de consensul valorilor. Furtul intelectual inspira dezgust. Educarea frazei era un reflex natural al inteligenţei. Gândirea sănătoasă întărea sacramentul amiciţiei. Seminariile la facultate aveau ţinută şi profil european. Dascălul era în primul rând dascăl. Vocaţia de gazetar, politician, diplomat sau editor nu putea motiva absenţa de la cursuri, improvizaţia bibliografică ori bovarismul academic. Întâlnirile între maestru şi ucenic erau adesea informale şi, astfel, lipsite de emfază. Nimic costisitor ori suprarealist într-o prietenie cu un „Mai Știutor”.

Corespondenţa pe teme ştiinţifice cu coordonatorul de teză nu era chiar un vis intangibil. Scrisorile de recomandare nu se pastişau, în fugă şi la grămadă. Deplasările la conferinţele internaţionale asigurau ieşirea ritmică din provincialism. Privilegiul investiţiei în tinerii de excepţie anihila orice calcul egoist al mediocrităţii. Școala nu erau un debuşeu pentru diverse întreprinderi private, ci legământul fidelităţii faţă de proiectul cunoaşterii şi idealul formării lăuntrice.

Cum se înfăţişează Universitatea astăzi, printre atâtea neprimeniri româneşti? Da, generalizările nedreptăţesc. Dar dacă tirania imposturii excelează? La nevoie, ea ştie să convertească un titlu occidental într-un stigmat. O întreagă „generaţie plagiat” tronează impudic la orizont. Foşti activişti de partid conduc nestingheriţi doctorate de filozofie în timp ce tineri hărăziţi cu inimă şi minte sunt excluşi din pedagogia emulaţiei sau chimia receptării. Pe scurt, „sistemul” se auto-reproduce în dispreţul toxic faţă de profesionalism, randament şi alteritate.” (Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Eikon, Cluj-Napoca, 2009,  pp.28-29).

Click pe imagine pentru a descărca gratuit cartea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s