Interviu cu academicianul A. Zub despre Unirea Principatelor de la 1859

1stema 1859Stimate domnule academician, secolul al XIX-lea a reprezentat, pentru Ţările Române, o redeşteptare a sentimentului naţional. Cum a încolţit sămânţa ideii de unitate naţională şi cum a rodit ea? 
Lumea românească extracarpatică era organizată, la începutul secolului al XIX-lea, în două state – Moldova şi Muntenia – ce se bucurau de o certă autonomie, însă aparţinând geopolitic Imperiului Otoman şi râvnite de la un timp de alte imperii din zonă: Rusia ţaristă şi Imperiul Habsburgic. Austria îşi însuşise deja din spaţiul moldav partea nordică – Bucovina în 1775, iar Rusia zona pruto-nistreană – Basarabia în 1812, pierderi vitale pentru un stat de mărimea respectivă, ceea ce punea mari probleme la toate nivelurile societăţii, dar mai cu seamă în sferele mai înalte. După căderea lui Napoleon, s-a ajuns la un sistem de echilibru pe continent, asigurat de marile imperii – Sfânta Alianţă, 1814 -, însă destul de instabil, fiindcă acesta n-a putut împiedica mişcări naţionale în Serbia, Grecia, Ţările Române, Italia, nici unele războaie menite a schimba situaţia. Pentru români, războiul ruso-turc încheiat cu Pacea de la Adrianopol din 1829 a însemnat o extindere a autonomiei şi instituirea regimului regulamentar, patronat de generalul rus Pavel Kiseleff, regim ce a stimulat unificarea spaţiului extracarpatic pe plan juridic şi administrativ. Un nou război, finalizat cu Pacea de la Paris din 1856, le-a facilitat românilor încă un pas în aceeaşi direcţie, prin instituirea unor Adunări ad-hoc, în cadrul cărora s-au formulat, cu participarea claselor interesate, principiile de reorganizare a statului, pe bază autonomă, dinastie străină dintr-o casă domnitoare europeană, unirea principatelor etc. Deciziile luate atunci au fost puse în aplicare de un mănunchi de tineri, mai ales boieri, cu studii în Occident şi o voinţă fermă de „a pune ţara pe roate“, cum s-ar zice. Alegerea unui domn unionist la Iaşi, pe 5 ianuarie 1859, şi dubla sa alegere la Bucureşti, pe 24 ianuarie, a fost un pas hotărâtor, deoarece Alexandru Ioan Cuza, ajuns domn al Principatelor Unite, a ştiut să se facă respectat de Puterile garante şi să pună în operă marile reforme cerute de epocă, folosindu-se de colaboratori eminenţi, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, episcopul Melchisedec Ştefănescu. El a fost scos din domnie printr-o lovitură de stat, orchestrată de un grup de opozanţi, în ideea de a grăbi aducerea unui prinţ străin la cârma României Unite. Aşa a început, la 10 mai 1866, noua fază a istoriei noastre, una benefică, deoarece avea să faciliteze mari reforme, apoi independenţa din 1877 şi proclamarea regatului în anul 1881.
În anul 1859, Moldova şi-a sacrificat capitala şi a dăruit ţării pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Românii şi-au făcut datoria, mai era nevoie de o recunoaştere internaţională a Unirii. A fost acesta un proces uşor sau dificil de realizat?

Pentru români, înţelegând prin aceasta şi statalitatea lor, situaţia a fost mereu complexă, precară, pândită de un provizorat şi de ambiţii dominatoare externe, încă de la întemeierea statelor feudale până la restructurările din secolele XVIII-XIX, în cadrul acelei „crize orientale“ de mai multe secole. La 1859, s-a produs însă pentru ei o schimbare pozitivă, pe care elita intelectuală şi politică a ştiut să o pună în valoare, asigurând izbânda ideii unioniste, reformele necesare şi o bună integrare în „concertul european“. N-a fost, se înţelege, deloc simplu, deloc uşor, căci forţele ostile au continuat să acţioneze, vizând chiar desfacerea Unirii, revenirea la un particularism provincial, care să convină unor familii aristocrate sau unor facţiuni politice. Plecarea lui Cuza în exil, la 11 februarie 1866, a fost însoţită de o tentativă de reconstrucţie separatistă, care a însemnat, fireşte, un real pericol pentru ţară. Atunci, ca şi acum, s-au confruntat forţe sprijinite din exterior, însă nu până la punctul critic al disoluţiei statale.
Cât de importantă a fost activitatea Bisericii Ortodoxe Române pentru pregătirea şi recunoaşterea Unirii Principatelor din anul 1859?
Biserica Ortodoxă Română a trebuit ea însăşi să rezolve probleme anevoioase, la diferite niveluri ale vieţii sale, date fiind presiunile din afară, ca şi reformele dinăuntru. Câţiva arhierei, între care Veniamin Costache, Melchisedec Ştefănescu, fraţii Scriban, se cuvine a fi amintiţi pentru rolul jucat în cultură, învăţământ, organizare eclezială, într-un moment când Statul şi Biserica erau chemate să colaboreze pentru depăşirea crizelor – nu puţine – şi consolidarea instituţională a societăţii noastre. Unele capitole ale acestor chestiuni, precum acela privitor la secularizarea averilor mănăstireşti şi cel relativ la statutul clerului, sunt încă susceptibile de controverse şi aprehensiuni.
Unirea Principatelor Române din 1859 a fost urmată de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din 1885, iar Marea Unire din anul 1918 a fost urmată de ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, în 1925. Ce înseamnă pentru un popor faptul că istoria naţională şi istoria bisericească se împletesc armonios?
Întrebarea dumneavoastră sugerează deja un sens ascendent al unui capitol de istorie, în care Statul şi Biserica majoritară au evoluat paralel şi convergent, pe baza vechii „simfonii“ de sorginte bizantină, dar şi ţinând seama de exigenţele unei modernizări cu paşi rapizi a societăţii româneşti. Decisiv a fost, desigur, momentul petrecut cu 155 de ani în urmă, când „fierbea Unirea la Iaşi“, după spusa lui Creangă, iar la Bucureşti ea a fost desăvârşită prin alegerea noului domn al Moldovei ca domn al Ţării Româneşti, într-un stat care s-a putut intitula, repede, România. Această Românie, după expresia lui Vasile Alecsandri, a existat mai întâi în inimile locuitorilor săi, în cronicile învăţaţilor, în predicile clerului, înainte de a fi înscrisă pe agenda diplomaţiei şi pe harta unei Europe în plină schimbare. Este o realitate etnoculturală şi geopolitică pe care suntem în drept să o evocăm mereu.
*interviu acordat pentru Ziarul Lumina.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s