Cultura păcii

Articol publicat de LaPunkt.ro (26 august 2014) şi de Portalul de contact româno-maghiar Corbii Albi (5 ianuarie 2015)

„Schimbarea” care a survenit în România odată cu înlăturarea deloc elegantă a cuplului Ceauşescu a aruncat ţara noastră pe extenuantul drum al tranziţiei: tranziţie politică, economică şi mentalitară… Obiectivele guvernărilor post-decembriste au fost şi, din păcate încă rămân, de a democratiza sistemul politic, de a pune în funcţiune o economie de piaţă competitivă şi, nu în ultimul rând, de „a diminua” impactul coliziunii dintre valorile societale vestice şi orizontul mentalitar comunizat al cetaţenilor români.

Tocmai acest ultim aspect era şi este cel mai important, pentru că atât politicul cât şi economicul sunt determinate de predispoziţia mentală faţă de acele idei interzise de regimul comunist dar care asigură stabilitatea şi fundamentează coeziunea unei societăţi. Pentru aproape cincizeci de ani, în locul libertăţii responsabile a fost impusă „libertatea planificată”, în locul solidarităţii umane a fost propagată solidaritatea de clasă iar în locul spiritului antreprenorial a fost preferat cel atonic. Acest proces de sincronizare instituţională, economică şi cultural-civilizaţională a cauzat confuzie semi-paralizantă în rândul cetăţenilor şi dezorientare în rândul oamenilor politici. Atunci când societatea civilă românească se va defini axiologic putem spera să asistăm la dinamizarea sectorului politic şi la eficientizarea celui economic spre folosul unei vieţi sociale temeinice.

Pacea este o stare opusă anarhiei sau instabilităţii sociale şi trebuie definită ca atare pentru a dimensiona şi vitaliza societatea romanească. Imaginea păcii ca alternativă a conceptului de „război” nu are destulă forţă pentru a domoli instinctul conflictual al omului. La nivel internaţional, numărul conflictelor militare (conflictele asimetrice) a crescut după căderea Zidului Berlinului, creştere care denotă că „războiul” ca instrument  de soluţionare a diferendelor umane nu va dispărea prea curând. În ciuda faptului că una dintre taberele care îşi disputau hegemonia geostrategică a dispărut (cea condusă militar de URSS şi dominată ideologic de comunism), frecvenţa conflictelor militare a crescut, constatare care ne trimite cu gândul la ideea că la nivel mondial încă nu s-a putut găsi un numitor comun care să calmeze spiritele agitate.

Dacă vom analiza mai atent situaţia, vom observa că în statele sistemelor democratice riscul izbucnirii unui conflict violent este mai scăzut, în special dacă societatea civilă îşi joacă bine rolul de actor al scenei politice, economice şi sociale. Paradigma culturală modernă atribuie societăţii civile rolul de contrabalansoar al puterii politice şi al influenţei lobby-urilor economice.

Din fericire, deşi societatea civilă românească este imatură şi mai mereu „plecată în concediu”, ţara noastră nu a fost încă martora vreunui conflict civil. Exceptând episodul Târgu-Mureş şi mineriadele, după 1989 România nu s-a confruntat cu dispute violente între grupuri/tabere dispuse să folosească forţa fizică pentru a-şi impune punctul de vedere. Cu toate acestea, există destulă tensiune în sânul societăţii româneşti pentru a constata că persistă acea doză de potenţial belic în stare să declanşeze conflicte violente: permanentizarea ideii de cursă contra conometru pentru menţinerea/obţinerea puterii politice şi/sau economice, clişeele populistoide care legitimează spiritul de castă sau raportul dintre incluziunea şi excluziunea minorităţilor etnice. Dacă mai adăugăm şi situaţia economică deloc promiţătoare, am tinde să credem că ţara noastră este sortită instabilităţii pe termen nedeterminat.

Sunt de părere că pentru a evita prelungirea tranziţiei şi deci a instabilităţii, trebuie să conştientizăm că lipsa armoniei de orice fel, mai ales cea la nivel psihologic, cauzează labilitatea echilibrului social. Această stare devenită aproape endemică împiedică convieţuirea temeinică a societăţii; mai ales a unei societăţi care nu ştie sigur ce este şi unde vrea să ajungă, în care relativismul polivalent incentivează spiritul de frondă sau care are dificultăţi în a-şi descoperi virtuţile şi a preţui modelele. În plus, snobarea vulgului de către mass-media prin promovarea unor personaje sau fapte ignobile dinamitează şi erodează legăturile solidaristice care ar trebui să întreţină spiritul comunitar şi asociaţionist al unei societăţi.

Atât timp cât mentalitatea ceteţeanului român nu va elimina din panteonul ideatic „monologul” şi nu va include „dialogul”, o societate civilă stabilă şi responsabilă nu va putea fi construită. Fără un orizont strategic societal, mediat de „piaţa ideilor”, politica va fi doar un joc steril şi inextirpabil de alianţe de moment iar economia va însemna utilitarism cu iz anti-social.

Travaliul tranziţiei încă nu s-a încheiat pentru că societatea civilă românească încă nu şi-a conştientizat potenţialul constructiv şi, din păcate, l-a exersat latent pe cel abrogativ. Propun să trecem Rubiconul mentalitar/intelectual care ne desparte, să descoperim şi să împărtăşim acele princpii şi valori care fac posibilă coabitarea într-o veritabilă cultură a păcii.

„Războiul” pare a fi cel mai facil instrument destinat soluţionării conflictelor umane. Însă dacă lăsăm armele sau muşchii „să vorbească” în locul nostru, al oamenilor, putem afirma că în loc de pace perpetuă vom avea anarhie perpetuă. Deci haideţi să facem un efort şi să permitem celor de lângă noi să vorbească, să îşi exprime ideile şi gândurile pentru „a închide gura” armelor de tot felul, pentru a calma latura conflictuală a omului şi pentru a o accesa pe cea consensuală. (autor: Remus Tanasă)