Câteva cuvinte despre reticenţa politică

Începutul de campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale oferă observatorului politic o panoramă destul de evidentă a temelor abordate recurent de către candidaţi. Cea reflectată poate cel mai expresiv de către candidaţii cotaţi cel mai bine de către experţi pare a fi tematica legată de identitate. Şi nu mă refer aici doar la identitatea etnică ci şi la cea spirituală sau cea socio-economică. Nu abordarea tridimensională ar trebui să ne surprindă, ci axialitatea şi destinatarul discursului articulat de către candidaţi. Mai exact, care tabără foloseşte mai incisiv o astfel de tematică şi cum dezvoltă aceasta propria viziune asupra subiectului?

Atât dreapta, în special prin candidatul ACL, cât şi stânga prin candidatul PSD, au avut posibilitatea de a-şi expune concepţia asupra nevoii polimorfe de identitate, însă ceea ce se poate remarca este faptul că în general oamenii stângii au fost mult mai activi din acestă perspectivă. Afişele electorale, dezbaterile televizate, declaraţiile sau articolele de presă şi chiar atacurile la persoana contracandidaţilor, relevă un mesaj identitar înţeles ca sumă a caracteristicilor materiale şi spirituale ale persoanei umane, mult mai vizibil la reprezentanţii stângii decât la vocile de dreapta. De exemplu, în discursul de lansare al candidaţilor ACL şi PSD, dimensiunea etnică a identităţii a fost mult mai prezentă în „performanţa scenică” a candidatului de stânga. Astfel, preşedintele social-democraţilor, Victor Ponta, a folosit termenul de „român/români” de câteva zeci de ori mai des decât primarul Sibiului, Klaus Iohannis[1].

Asta poate nu ar trebui să ne mire dacă ţinem cont de faptul că discursul patriotic al PSD-ului a început dinaintea campaniei pentru europarlamentare de anul acesta. Dacă excludem izul populist al campaniei, nu trebuie decât să apreciem consecvenţa şi perseveranţa reprezentanţilor PSD care în plin an electoral şi-au amintit că românismul este o caracteristică a românilor numai bună pentru a fi exploatată… electoral! O social-democraţie care jonglează cu sentimentul naţional(ist) nu ar trebui privită ca o anomalie sau ca pe o amnezie a doctrinarilor de partid, ci ca o evoluţie; în ţara „democraţiei originale”, social-democraţia nu poate fi decât originală, deci patriotardă!

Într-o Europă unită cetăţenia europeană poate fi întărită şi prin consolidarea identităţii individuale a fiecărui stat-membru, de aceea dreapta nu trebuie să eludeze abordarea MODERATĂ a unui asemenea subiect delicat însă NECESAR. Consolidarea solidarităţii la nivel local nu poate decât să fortifice corpul Uniunii Europene. Cultura naţională are dublă valenţă, locală şi europeană, astfel că tematica cultural-identitară ar trebui să fie inclusă în agenda politică contemporană, încercând a se evita orice derapaj instinctual caracteristic simţului alterităţii.

Ceea ce ar trebui totuşi să ne surprindă este faptul că dreapta se fereşte de a fi „dreaptă” chiar şi într-o ţara ca România unde cultura politică se află încă la stadiul de implementare. Şi când vorbesc de reţinerile dreptei nu mă gândesc doar la discursul patriotic, care atunci când este exagerat devine naţionalism GREGAR, ci la o temă identitară precum religiozitatea poporului român. Nu ştiu dacă este vorba de lipsă de tact politic însă dreapta românească se fereşte să abordeze tema tradiţiei creştine, ba chiar mai mult, prin declaraţiile şi gesturile unor oameni de dreapta pare a nu fi de acord cu precepetele MORALEI creştine. Stânga şi-a dat seama că România este una dintre ţările Uniunii Europene unde factorul de influenţă numit creştinism are potenţial electoral enorm.

S-ar mai părea că dreapta consideră verosimilă ipoteza conform căreia religiozitatea ar fi un semn de înapoiere cronică, de aceea nu doreşte a se afişa public cu eticheta creştină, decât la nivel vag declarativ (ACL). Urmând firul logic, am conchide că stânga dezavuează ipoteza pe care dreapta (vezi cazul Monica Macovei) o sprijină, chiar şi parţial. Dacă însă luăm în calcul oportunismul caracteristic jocului politic, vom observa cum marca creştină agitată de stânga face parte din strategia populistă a social-democraţiei originale de tip românesc.

Dimensiunea socio-economică a discursului identitar se referă la destinatarul mesajului politic. Categoriile sociale ale unei societăţi sunt forţa motrice a dinamicii electorale astfel că partidele încearcă să-şi plieze doctrina sau programa politică în funcţie de categoria interlocutoare. Un destinatar mereu actual şi tot timpul atent la promisiunile electorale este familia.

Noutatea stă în construcţia mesajului folosit pentru a aborda chestiunea tipului de familie destinat reprezentării politice. De această dată poate fi reliefat un mesaj adresat familiei tradiţionale formată din femeie şi bărbat, remarcându-se chiar şi precizări referitoare la famila tradiţională cu copii. Trecând peste oportunismul şi impoliteţea implicării copiilor în orice fel de atac la persoană, cu atât mai puţin atunci când este vorba de sfera publică, atenţia acordată de către stânga familiei denotă o bună înţelegere a mentalităţii româneşti. Românii înţeleg că celula societăţii este familia şi în consecinţă vor aprecia candidaţii sau partidele care acordă atenţie sporită nucleului familial. Şi în acest caz dreapta pare a nu dori să-şi contureze clar proiectul societal şi locul atribuit familiei în cadrul acestuia.

Dreapta pare a refuza orice tip de discurs care ar da „apă la moară” obscurantismului ong-ist cu pretenţii de societate civilă. Doar astfel se poate explica lipsa unui mesaj de susţinere a familiei tradiţionale. Pur şi simplu dreapta evită să se pronunţe asupra unor teme care lăsate în voia oportunismului politic vor aduce capital electoral celor care vor cuteza să le abordeze. Dacă ne gândim că dreapta a fost vocea care tradiţional s-a adresat spiritului comunitar şi asociaţionist al individului, nu putem decât să fim dezorientaţi de refuzul sistematic al dreptei româneşti de a lua în calcul contingenţa naturii umane.

Nevoia de identitate (în sens etnic, spiritual şi socio-economic), la fel ca şi nevoia de demnitate sau cea materială, încă cere a fi reprezentată şi respectată, astfel că politica nu poate să golească de conţinut sau să desconsidere importanţa unor astfel de revendicări. Identitatea polimorfă este DINAMICĂ, însă asta nu înseamnă că nu există CONSTANTE care încă tind să fie afirmate, indiferent că este vorba de fidelitatea cetăţeanului faţă de identitatea pe care şi-o însuşeşte voluntar sau de loialitatea politicianului faţă de principiile doctrinare pe care le profesează. (autor: Remus Tanasă)

[1] Ponta vs Iohannis. Discursurile faţă în faţă (I). Ce cuvinte folosesc frecvent cei doi candidaţi, „Adevărul” online din 2 octombrie 2014, accesat ultima oară pe data de 13 octombrie 2014, http://adevarul.ro/news/politica/alegeri-prezidentiale-2014-victor-ponta-klaus-iohannis-analiza-discursuri-cuvinte-frecventa-1_542ce4460d133766a898af58/index.html.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s