Ubicuitatea politicii

Alege-Presedintele-AdevarulArticol publicat de LaPunkt.ro (27 noiembrie 2104) şi de EuroPunkt.ro (8 decembrie 2014)

Datorită alegerilor recent încheiate, cetăţenii români s-au confruntat cu o situaţie puţin încurajantă pentru o societate încă tânără: au fost efectiv presaţi să aleagă între „rău” şi „bine” sau mai exact între cei doi candidaţi din turul al doilea, unul reprezentând „răul” şi celălalt neapărat „binele”. Felul în care a fost construită campania electorală a lăsat impresia că avem de a face cu un candidat care întruchipează „lumina” şi celălalt care nu putea să fie decât întruchiparea „întunericului”. Modalitatea în care a fost construită imaginea candidaţilor, atacurile virulente şi continue împotriva adversarului sau activitatea deformantă a mass-mediei au polarizat echilibrul precar al societăţii româneşti. Principala tabără vinovată pentru această stare de fapt a fost coaliţia condusă de PSD, lipsa scrupulelor şi a măsurii caracterizând întreaga campanie electorală a acestei coaliţii. Tabăra opusă nu are „merite” deosebite pentru cele consemnate mai sus, dând dovadă de relativă ponderaţie în efortul de a-şi construi propria imagine .

Într-o societate normală misiunea politicii este de a ridica o punte între diferitele interese ale actorilor politici şi de a rezolva diversele conflicte şi probleme sociale existente. Privind retrospectiv putem constata că ultima campanie pentru prezidenţiale a perturbat misiunea politicii făcând-o „să se umfle” pentru ca apoi „să dea pe lângă”. Mai exact, tabăra cea mai incisivă, cea pesedistă, şi-a asumat doar pentru ea întreaga misiune conciliantă a politicii, însă a făcut-o în mod maniheist, adică declarând că doar ea poate şi doreşte să rezolve problemele societăţii româneşti, opozanţii fiind nişte indivizi meschini şi străini de interesele ţării. Atât de mult şi de strident a fost „cântată” aceeaşi melodie încât efectul s-a dovedit a fi în cele din urmă unul opus, mulţi români săturându-se de vocile false şi de temele prost făcute ale unora, votând în consecinţă cu tabăra opusă. O asemenea dinamică electorală i-a încrâncenat pe mulţi români până când au ajuns să simtă ură şi repulsie pentru una din cele două tabere implicate. Vrând-nevrând, efectul a fost unul antagonist, cetăţenii „trezindu-se” implicaţi emotiv într-o confruntare electorală care ar trebui să desemneze pe cel a cărui funcţie este printre altele de a media relaţia dintre stat şi societate, şi de a veghea asupra pluralismului de interese ale societăţii civile sau ale clasei politice. Evident mă refer la acele interese pe care teoria le declară drept obiective ale activităţii democratice a partidelor politice, acestea din urmă dorindu-se teoretic a fi grupuri menite să reprezinte vocea anumitor categorii de oameni. Sonoritatea cu care „s-a aruncat” cu noroi în această campanie ne trimite însă cu gândul că interesele „ameninţate” nu erau de interes public ci mai degrabă unele de factură privată. Altă explicaţie nu găsesc pentru reducţionismul cu care unii şi-au susţinut punctul de vedere „samaritean”, în contrapoziţie cu cel „fariseic” al adevarsarului.

Nu ar strica să remarcăm şi repercusiunea unor asemenea comportamente inadecvate asupra mentalului colectiv, în speranţa ca efectele sunt doar temporare şi că odată cu stabilirea în fotoliul de preşedinte a câştigătorului desemnat prin vot, politica va reintra pe un făgaş mai puţin invaziv dar şi mai puţin conflictual.

Promisiunile proprii şi acuzele la adresa adversarului au fost fabricate, modificate şi reasamblate pentru a scoate în evidenţă imperativul acordării votului unui anumit candidat şi numai aceluia, fără a da posibilitatea minţii alegătorului de a mai respira aer „nepoluat” de ecourile campaniei. S-a ajuns la o saturaţie de informaţie electorală cu caracter propagandistic sau chiar demagogic. Miza alegerilor a fost suprasolicitată atât de mult încât mintea cetăţeanului s-a „blocat” într-un schematism rigid şi periculos, cel al atavismului caracteristic laturii instinctuale a naturii umane. Aceasta din urmă reacţionează iraţional la orice impuls emoţional, fiind uşor de manipulat de către actorii populişti ai scenei politice.

Din fericire, apelul la emoţie a contat doar pentru acordarea votului, mobilizările de stradă, cel puţin cele din ţară, fiind paşnice şi având un caracter civic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre tonalitatea lumii virtuale a reţelelor de socializare unde injuriile şi insultele au fost la ordinea zilei. Oamenii de rând s-au săturat de o campanie electorală necivilizată şi au răbufnit de această dată doar civic-electoral sau virtual, însă ştim foarte bine că este nevoie doar de un „foc de artificii” mediatic pentru a creşte intensitatea tensiunii sociale.

Şi dacă tot am precizat că apelul la emoţie nu s-a manifestat fizic sub nici o formă agravată, merită totuşi să amintim la final câteva din atavismele scoase la suprafaţă şi care ar putea perturba echilibrul socio-politic al consensului unei democraţii încă imature. Mă gândesc mai ales la sentimentul paternalist şi la cel localist, adică pe de o parte a unei impresii vagi că „salvarea” ar trebui să vină de la un lider providenţial, iar pe de altă parte a opiniei că dacă locuitorii altor părţi ale ţării au votat cu un anumit candidat înseamnă că mentalitatea şi nivelul lor de inteligenţă ridică multe semne de întrebare cu privire la capacitatea lor de a se implica în proiectul asociativ şi comunitar numit România. Pe lângă faptul că astfel de idei au precedente istorice care nu le recomandă, ambele suferă de viciul deresponsabilizării pentru că exteriorizează soluţia, fără a conştientiza că pentru a o găsi nu poţi începe aşteptând-o sau aruncând lacunar vina asupra altora.

Oricum ar fi să privim ultima campanie, mentalul colectiv, în orice caz cel al cetăţenilor mai tineri, va înregistra potenţialul ubicuu şi vulgarizant al politicii. O parte dintre actorii politici autohtoni, alături de clientela lor politică, au dorit într-o asemenea măsură să ocupe fotoliul prezidenţial încât au agravat în scop electoral miza alegerilor, dând activităţii politice o traiectorie inoportun de invazivă pentru o societate care încă îşi caută ritmul şi armonia. (autor: Remus Tanasă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s