Graba de a părea educaţi

Articol publicat de LaPunkt (28 august 2015)

Un proverb românesc spune că „graba strică treaba”, iar un altul îl completează adăugând că „cine se grăbeşte, curând osteneşte”. Fie că vorbim de individ, fie de comunitate, cele două proverbe nu îşi pierd validitatea. Dacă indivizii care alcătuiesc comunitatea îşi fac temele serios, ajung la aceeaşi concluzie. Pentru a-ţi face însă temele este nevoie de valori şi modele, îndrumare şi formare, muncă şi dedicare. Mai pe scurt, este nevoie de parcurgerea drumului neasfaltat al educaţiei.

Tocmai educaţia este capitolul la care stăm cel mai prost, însă nu nepărat din cauza motivelor cel mai des invocate (sistem educaţional de stat prost gândit şi oricum „prea de stat”, sau salarizarea inadecvată a cadrelor didactice), ci mai ales din cauza unei reflecţii insuficiente asupra conceptului de educatio. Nu că sistemul sau salarizarea nu ar fi importante, însă dacă fiecare ins ar conştientiza că nu există viitor fără educaţie, încet, dar sigur, condiţiile de desfăşurarea ale procesului de învăţământ ar fi îmbunătăţite prin acţiunea melioristă a celor conştienţi şi interesaţi de soluţionarea unei probleme care stă la temelia oricărui aspect al sferei umane.

Dacă este adevărat că „toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte” (Aristotel), atunci este necesar să realizăm că adversarul educaţiei este ignoranţa, „al cincilea cal al apocalipsei”, după cum a fost numită de Jaroslav Pelikan. Să nu uităm că educaţia trebuie să facă diferenţa dintre formare şi informare pentru a transmite mai departe nu doar cunoştinţe, ci şi o stare de spirit sau o atitudine ambientă, ferind astfel societatea de utilitarismul excesiv, de nihilismul frondor sau de miturile relativiste.

Ajunşi în acest punct, ne-am da seama că educaţia reprezintă un privilegiu istoric al societăţilor care au înţeles miza, pe termen lung, a cunoaşterii (teorie şi praxis), şi mai puţin un drept înnăscut.

Deoarece educaţia este percepută îndeosebi ca un drept abstract, degrevat de orice fel de sarcină morală sau materială, procesul educaţional a fost denaturat până la mercantilizare şi până la insignifianţă. În ambele cazuri, consecinţa este că s-a născut o cursă contracronometru pentru obţinerea de diplome mai mult sau mai puţin utile, necesare sau meritate. Aptitudinile vocaţionale sau tehnice au ajuns să fie măsurate nerealist prin numărul de diplome şi de certificate cu titluri pompoase.

Atunci când te grăbeşti, după cum sugerează şi proverbul, calitatea începe să pălească în faţa masei nedigerate de diplome. Pentru că dacă obiectivul este o „bucată de hărtie” şi nu bagajul de cunoştinţe, înseamnă că ceva s-a scurtcircuitat la un moment dat.

Acel ceva este viteza care nu mai ţine cont de ordinea firească a duratei, cu care ne grăbim să căpătăm atestate aducătoare de confort de moment şi care ne face să uităm că orice desăvârşire profesională presupune timp şi efort, elemente esenţiale pentru o educaţie veritabilă. Odată pierdute din vedere aceste elemente, uităm că educaţia presupune un parcurs intelectual de durată a cărui ţintă este plenitudinea vieţii. Or, durata presupune creştere cumulativă şi continuitate empirică, fără de care educaţia devine autosuficientă în mod iluzoriu, generând o certitudine la fel de iluzorie. În graba de a părea educaţi, vom fi prea lenţi în a răspunde multiplelor întrebări iscate din cauza repezelii spre laurii de moment care, pe termen lung, provoacă arderea etapelor absolut necesare procesului educaţional: lectura, meditaţia şi experimentul.

În lipsa acestor paşi, „se lăţeşte crima de care e cotropită fapta frumoasă ce fuge şi se ascunde; linguşirea ce caută câştig din orbirea celor linguşiţi şi înaintea căreia puterea de a susţine privirea adevărului slăbeşte din ce în ce; îngâmfarea asupra propriilor merite şi lauda cu meritele altora, căreia urmează lenevirea de a mai lucra şi care împreună ucid silinţa de a recunoaşte starea adevărată în care te afli şi iubirea de muncă prin care poţi scăpa de ea” (Alexandru D. Xenopol).

Un diagnostic care sintetizează raţionamentul din spatele celor două proverbe româneşti despre grabă şi despre efectele sale asupra individului şi asupra societăţii. (autor: Remus Tanasă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s