Habarnismul unui consilier de stat

FragezeichenArticol publicat de ŞtiripeSurse.ro (15 octombrie 2015), preluat şi de ZiuaNews.ro (15 octombrie 2015).

Un portal online de ştiri (ŞtiripeSurse.ro) a readus în prim-plan declaraţiile unui consilier prezidenţial (Sandra Pralong, consilieră de Stat la Departamentul pentru Relaţia cu Românii din Afara Graniţelor al Administraţiei Prezidenţiale, în Foreign Policy Romania, nr. 42, octombrie/noiembrie 2014), referitoare la oportunitatea studierii religiei în şcoală. Opinia domniei sale este reprobabilă, însă nu din cauza conluziei, ci a unuia dintre argumentele folosite.

Dumneaei este de părere că menirea şcolii este (şi) aceea de a forma caracterul elevului. O ideea pe care putem sau nu să o aprobăm. Dacă nu suntem de acord, înseamnă că altcineva trebuie să se ocupe de formarea caracterului. Însă nu există şi cred că nici nu ar trebui să existe vreo instituţie, care să traseze în mod unilateral caracterul persoanei. Familia ar trebui să pună cărămizile de la temelia caracterului uman („cei şapte ani de acasă”), urmând ca individul în maturizare să construiască restul edificiului prin interacţiune cu semenii săi.

Şi şcoala? Şcoala contribuie la formarea caracterului nu ca instituţie formală, ci ca şi colectiv uman de transmitere a unui anumit set de valori, şi doar în măsura în care sistemul de învăţământ este unul diversificat/stratificat (public/privat; vocaţional/tehnic; confesional/laic). Fără pluralismul opţiunilor, de ce ar trebui ca cetăţeanul-părinte să fie de acord cu intruziunea statului într-o dimensiunea ce ţine eminamente de sfera privată?

Revenind la pledoaria doamnei consilier, aceasta susţine că şcoala trebuie să formeze un tip de caracter indicat de politică. Trecând peste amintirea episoadelor istorice nefaste legate de o asemenea sugestie, am putea presupune că doamna consilier a citit „Politica” lui Aristotel. Filosoful grec a argumentat necesitatea educaţiei de stat deoarece „moravurile particulare ale fiecărei cetăţi asigură păstrarea statului”. Mergând în continuare pe mâna lui Aristotel, aflăm că obiceiurile pe care şi le imagina, trebuiau să-l pregătească pe cetăţean pentru „a şti să se supună, şi a şti să guverneze”, deci pentru a fi deopotrivă guvernat şi guvernant. Presupunând că un asemenea ideal ar fi posibil în societatea modernă, haideţi să revenim la cetatea numită „România” şi să facem câteva observaţii.

Deci şcoala ar trebui să-l formeze caracterial pe cetăţean şi, în acelaşi timp, să-i transmită cunoştinţele necesare pentru ziua în care va ajunge să guverneze. Pentru a ajunge într-o asemenea situaţie, cetăţeanul trebuie să candideze şi să fie ales. Indiferent de modalitatea prin care o face (independent sau membru al unei formaţiuni politice), cetăţeanul are de înfruntat obstacole ambiente de ordin financiar, birocratic/legislativ sau valoric. În orice caz, asemenea obstacolele îngreunează împrospătarea sau rotativa politică (indiferent că vorbim de nivelul local sau cel naţional), cetăţeanul rămânând cu impresia că orânduiala îi este potrivnică.

Acum, dacă legislaţia este percepută ca fiind potrivnică, atunci de ce cetăţeanul ar trebui să dea dovadă de supunerea despre care vorbea Aristotel?

Poate că cetăţenii ar trebui să fie supuşi deoarece ştiu că politicienii sunt bine intenţionaţi şi urmăresc prosperitatea comunităţii, însă din cauza perioadei postdecembriste de tranziţie, roadele încă nu pot fi culese. Tot Aristotel scria că „acei ce au în vedere nişte legi bune, se interesează mai ales de virtute şi de corupţia politică”. Or, tocmai de virtute în sens minimal (meritocraţie) este nevoie, iar combaterea corupţiei nu reprezintă o prioritate pentru politicianul român.

Doamna consilier doreşte ca cetăţenii României să fie independenţi şi nu obedienţi, însă tocmai atunci când politica intervine în domeniul educaţiei, acest lucru se întâmplă, dictaturile din secolul al XX-lea reprezentând apogeul istoric al unor astfel de practici.

Doamna consilier mai vrea nişte cetăţeni întreprinzători şi nu asistaţi, însă tocmai paternalismul sub forma ajutoarelor sociale, folosit de partide ca armă electorală, încurajează cetăţeanul să întindă mâna.

Doamnă consilier, cetăţenii nu sunt autonomi ci slugarnici deoarece asistenţialismul de stat şi birocraţia întreţin o atmosferă de subordonare între funcţionarul public şi omul de rând, şi deoarece elita politico-economică nu pare a fi empatică cu societatea! Cu alte cuvinte, cetăţenii se simt abandonaţi, percepând puterea în termeni de „dominium” şi nu de „gubernatio”.

Dacă doamna consilier ar fi citit până la capăt „Politica” lui Aristotel, ar fi ştiut că acesta îşi încheie opera avertizând asupra pericolelor care pândesc existenţa oricărui stat, în special, cel al revoluţiei: „inegalitatea este totdeauna cauza revoluţiilor”. Or, încrederea cetăţenilor în instituţiile statului este îngrijorător de scăzută.

Aşa cum istoria îşi are utilitatea ei, historia magista vitae, habarnismul îşi are preţul lui: causa patrocinio non bona, peior erit. (Remus Tanasă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s