Leszek Kolakowski despre certitudine în epoca modernă

este_dumnezeu_fericit_cop_1„Dacă este să scoatem în evidență un factor cultural de o forță specială, care a contribuit la colapsul progresiv al standardelor, suntem tentați să arătăm cu degetul imensa creștere de mobilitate, deopotrivă spațială și socială. Extincția, practic, a vieții sătești în zonele dezvoltate ale lumii a distrus organizarea spirituală a spațiului, chezașă a stabilității și încrederii erodate în tradiție, care înainte le furniza oamenilor o serie de norme etice de bază și credința într-o anumită ordine a lucrurilor care-i conferea sens vieții. Nu este nouă această observație.
 
Mulți oameni au privit dezrădăcinarea ca pe un semn distinctiv al vremurilor noastre; acest foarte răspândit sentiment de nesiguranță, de absență a oricărui refugiu spiritual, și-a găsit în mod firesc o expresie ideologică sau filosofică. Ne dezbărăm de obiceiurile noastre mentale arhaice, <iraționale>, dar nu ca să pătrundem în slăvitul regat al raționalității, ci, dimpotrivă, ca să adoptăm noi obiceiuri, care desconsideră cu totul ideea de raționalitate.
 
Nu există cale de întoarcere la vechea ordine, cea nepătată; nici o nostalgie, oricât de puternică, nu va inversa cursul schimbării, nici nu-i va contracara efectele îngrijorătoare, poate chiar dezastruoase. Dar nevoie de certitudine și de Adevăr, de a cunoaște lumea cum este ea în realitate, nu se limitează la filosofi, nici nu a fost inventată de ei; este ceva uman, pur și simplu, o nevoie care, mai mult ca sigur, nu le va fi extirpată oamenilor niciodată.
 
Diverse plăgi ale civilizației noastre pot fi explicate prin pierderea sentimentului de siguranță spirituală. Printre ele se numără consumul de droguri, care le oferă oamenilor o senzației iluzorie și de scurtă durată că se reconciliază cu viața; de asemenea, amplificarea criminalității cu violență, simptom al refuzului de a-ți găsi un loc într-o anumită ordine pe care n-o simți ca fiind cu adevărat ordine. Fanatismul religios și căutarea unei satisfacții demne de toată mila, sub îndrumarea unor profeți grotești, intră tot aici”.
 
(Leszek Kolakowski, Despre relativismul nostru relativ, în Leszek Kolakowski, Este Dumnezeu fericit?, București, 2014, pp. 357-358)

Mihail Kogălniceanu (24 noiembrie 1843) – Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, rostit la Academia Mihăileană

Domnilor,

După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria.

Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţişare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor şi al experienţei. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor ce au fost şi icoana vremii trecute. Karamzin, în alte cuvinte, o numeşte testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare.

În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună.

Domnitorul, prin istorie, se deşteaptă la nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte şi, prin urmare, de a trăi în viitorime. Lauda neştearsă şi nemurirea cu care sunt încununaţi ocârmuitorii cei buni, defăimarea şi hula care sunt totdeauna partea celor răi, îi mai cu neputinţă ca să nu le insufle în inimă dorinţa spre bine şi spre virtute, dacă inima lor nu le este încă stricată prin cangrena linguşirii. Cele mai înalte izbânzi, cele mai slăvite fapte nu vedem oare că s-au îndemnat prin istorie? Spre pildă, biruinţa Asiei, după mărturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de către Alexandru cel Mare. Cine nu ştie că acest falnic izbânditor purta necontenit cu sine, într-o cutie de aur, poema lui Omir; şi ce este Iliada altă decât o istorie în versuri, cea mai veche şi cea mai frumoasă din toate! Fără a merge în veacuri aşa depărtate, nu s-a văzut mai în zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, deşteptându-şi geniul spre izbânzi şi slavă prin citirea vieţii Macedoneanului, scrisă de Quint Curţie? Care, dar, împărat, care domn nu trebuie să tremure dinaintea istoriei, acestui straşnic tribunal, ce are să-i judece cu aceeaşi nepărtinire precum odinioară egiptenii judecau pe regii lor ieşiţi din viaţă?

Dătătorul de legi, bărbatul de stat în istorie învaţă tocmelile ocârmuirilor, puterea şi slăbiciunea lor, pricinile de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern sub care au înflorit mai mult, legile care au avut înrâurirea cea mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.

Oşteanul în istorie găseşte pildele cele mai drepte şi mai adevărate despre strategie; cărturarul, filozoful, în ea văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neştiinţei, a superstiţiei şi a întunericului.

Simplul particular în citirea istoriei găseşte mângâiere pentru relele de faţă; ea îi arată că, prin o tristă fatalitate, perfecţie n-a fost niciodată în lume, că virtutea mai totdeauna a fost prigonită în viaţă şi că răsplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decât după moarte. Cine nu trebuie să-şi uite durerile şi nemulţumirile, când istoria îi arată pe nişte cetăţeni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor şi de multe ori chiar a compatrioţilor lor? Nenorocirile noastre trebuie să le socotim de nimică, când vedem pe un Socrat silit să primească otrava chiar din mâna atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru că era numit cel Drept, pe un Caton dându-şi singur moartea, ca să nu-şi vadă patria în robie. Îi cu neputinţă ca cineva, insuflat de asemene pilde, să nu-şi îmbărbăteze caracterul, să nu dorească de a imita pe aceşti străluciţi bărbaţi, făcând abnegaţie de sine şi râvnind numai folosul obştesc!

Cât trebuie, dar, să ne fie dragă această ştiinţă înaltă, care, las’că ne dă o petrecere folositoare şi prin citirea ei ne îndestulează curiozitatea cea mai nobilă, dar ne învaţă încă a fi buni, ne mântuie de prejudeţe, ne sporeşte ispita prin ispita veacurilor trecute şi ne lungeşte, cum am zice, viaţa! Continuă lectura „Mihail Kogălniceanu (24 noiembrie 1843) – Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, rostit la Academia Mihăileană”

Federalismul personalist

„Cine se exprimă azi împotriva ideii de federaţie europeană din perspectivă naţională şi/sau creştină ar trebui să nu uite că federalismul este puternic influenţat de varianta sa personalistă, reprezentată de Emmanuel Mounier (Le personnalisme, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1949) sau Denis de Rougemont (Politique de la personne, Editions „Je Sers” Paris, 1946; vezi şi Cristina-Maria Dogot, Le fédéralisme, fondement intellectuel de la construction européenne: Le fédéralisme personnaliste de Denis de Rougemont, Editions Universitaires Européennes, 2011).

Autorii reuniţi în jurul revistei Esprit se înrudeau spiritual cu personalismul teoretizat de Berdiaev. Concepţia despre persoană a părintelui Dumitru Stăniloae (Teologia dogamtică ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010), personalismul energetic al lui Constantin Rădulescu-Motru (Personalismul energetic, Albatros, Bucureşti, 2005) fac parte din acelaşi curent de gândire mai larg. Autorii români nu au ajuns atât de departe încât să teoretizeze relaţia dintre o formă de organizare statală şi teologia persoanei, dar federaliştii francezi au mers în această direcţie. Continuă lectura „Federalismul personalist”

Michael Oakeshott despre a fi conservator şi despre realismul politic

oakeshott„A-ţi înfrâna propriile convingeri şi dorinţe, a recunoaşte starea reală a lucrurilor, a simţi «la mână» echilibrul lucrurilor, a tolera ceea ce este respingător, a distinge între delict şi păcat, toate acestea sunt performanţe dificile; şi sunt performaţe pe care nu trebuie să le cauţi la cei tineri.

Pentru fiecare, zilele de tinereţe sunt un vis, o încântătoare nebunie, un dulce solipsism. În acele zile, nimic nu are o formă stabilă, nimic nu are un preţ stabil; totul e posibil şi trăim bucuroşi pe credit [datorie]. Nu există obligaţii de respectat; nu există socoteli de ţinut. Nimic nu este precizat dinainte; orice lucru este ceea ce putem face noi din el. Lumea este o oglindă în care căutăm reflectarea propriilor dorinţe. Îmbinarea emoţiilor violente este irezistibilă. Continuă lectura „Michael Oakeshott despre a fi conservator şi despre realismul politic”

Alexandru Zub despre vocaţia intelectualului

Growing-ideas-color-illustration

„A fi intelectual e un mod de existenţă în lume, caracterizat prin participare critică la nevoile acesteia, prin străduinţa de a-i lămuri orizontul în sens umanist. Intelectualul nu poate fi un simplu artizan, fie şi deţinător de subtile instrumente de lucru, cu atât mai puţin un sfetnic al puterii. Vocaţia lui e, din contra, critica realităţii ambiente, critică întreprinsă mai ales sub acel unghi al devenirii, menit a înlesni o cât mai bună integrare în economia de ansamblu a lucrurilor. O etică a responsabilităţii trebuie să-i motiveze gesturile, oricât de timide, oricât de restrânse ca sferă de acţiune.

Desigur, câmpul intelectualităţii e vast şi o definire corectă nu se poate face în câteva cuvinte. Sociologi, antropologi, politologi dezbat de multă vreme chestiunea, examinând-o în numeroasele ei faţete şi propunând interpretări demne de tot interesul, de n-ar fi să amintesc aici decât pe acelea iniţiate de Pierre Bourdieu în Homo Academicus şi alte scrieri.

Intelectualul dispune, evident, de o putere simbolică ce nu poate fi neglijată într-o societate modernă. De la Montesquieu la Marlraux şi de la acesta din urmă la incitantele eseuri ale «noilor filosofi», o fomentaţie continuă a făcut să se contureze mai precis, nu o dată şi convulsiv, rostul intelectualului în societate.

Bernard-Henri Lévi se întreba nu demult (Eloge des intellectueles, 1987) dacă se mai poate închipui lumea fără această categorie socială, semnificând în primul rând curajul reflecţiei lucide, capacitatea de a lua distanţă în raport cu ceea ce se întâmplă.

«Fără inteligenţă, spunea Iorga, e cineva pradă altora; cu oarecare inteligenţă, el vede în alţii numai prada sa». E nevoie de multă inteligenţă dublată de un cod moral, pentru ca vocaţia amintită să nu cadă sub semnul sterilităţii ori să devină ea însăţi o sursă poluantă pentru corpul social”.

(Alexandru Zub, fragment din Condiţia intelectualului, text radiodifuzat la 11 ianuarie 1990)

Incluziune prin cultură

E dară o datorie urgentă şi hotărâtoare pentru viitorul consolidării şi unităţii sufleteşti a patriei noastre întregite să dăm cărţi în limba maghiară, germană şi rusă concetăţenilor noştri de aceste naţionalităţi.

Să se traducă sistematic tot ceea ce e mai de seamă în literatura şi ştiinţa română, să se dea expuneri critice şi istorice asupra artei noastre, să se facă albume, colecţii şi călăuze bogat ilustrate, pentru întreaga ţară în limbile pomenite. Alăturea de acestea să se dea, pe româneşte tot ce e mai bun din literatura şi ştiinţa creată de reprezentanţii diferitelor minorităţi cari trăiesc în România.

Învăţaţii şi artiştii lor să fie aleşi, onorific, spre a le demonstra stima şi preţuirea noastră, în diferitele societăţi ştiinţifice, literare şi artistice general româneşti şi la neîncrederea lor să se răspundă cu cea mai larg omenească înţelegere şi cel mai distins cavalerism, în conştiinţa tăriei noastre indiscutabile.

Dar mai mult ca toate acestea, noi, învăţătorii de toate gradele suntem datori cu ceva foarte modest, dar de o importanţă capitală: trebuie să dăm manuale bune despre literatura, istoria, geografia, ştiinţa, arta românească în limbile minorităţilor, pentru şcoalele lor de toate categoriile şi de toate gradele”.

(Vasile Pârvan, Scrieri, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, pp. 182-183)

Defectele „coloraturii politice” a administraţiei statului (Petru Th. Missir)

Petru_Th._Missir_ILR_498„Nu este adevărat că sistemul constituţional reclamă ca toate oficiile de sub puterea executivă să fie îndeplinite de oameni coloraţi politiceşte. Dacă totuşi se face, aceasta are următoarele neajunsuri:

1) Statul îşi vede serviciile sale rău îndeplinite de către nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri în mâinile lor. Aceasta pentru funcţionarii care sunt cel puţin oneşti.

2) În societate se creează deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se încurajează specula neonestă. Se toceşte sentimentul natural care reprobă minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuinţare se face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îşi caută mângâiere în utopii mai vaste. Continuă lectura „Defectele „coloraturii politice” a administraţiei statului (Petru Th. Missir)”

„Câte loviri în frumoasele lor sperări!”

„Două puncte existau însă pe faţa pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generaţiei nouă începură a se întâlni; unul în Francia, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costachi Negri.

O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi destinaţi a deveni soldaţii viitorului. Continuă lectura „„Câte loviri în frumoasele lor sperări!””

Raţiunea subsidiarităţii creştin-democrate

„Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele  comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie cu ceilalţi.

Cu alte cuvinte, cultura creştin-democrată este o cultură personalistă, o cultură a relaţiei şi a responsabilităţii. Libertatea fiecăruia dintre membrii corpului politic este chemată la o recunoaştere autentică a faptului de a fi împreună şi de a constitui împreună o societate. Specifcul personalismului constă  tocmai în a reflecta că omul nu se defineşte doar prin pasiuni şi interese, ci şi prin nevoia de a fi împreună cu celălalt pentru a se  împlini. Continuă lectura „Raţiunea subsidiarităţii creştin-democrate”

José Ortega y Gasset despre individ şi despre mase

„În domeniul filosofiei istoriei s-au disputat îndeobşte două tendinţe care, după judecata mea şi fără ca eu să pretind acum că voi dezvolta chestiunea, sunt deopotrivă eronate. A existat o interpretare colectivistă şi alta individualistă a realităţii istorice. Pentru cea dintâi, procesul substanţial al istoriei este opera mulţimilor difuze; pentru cealaltă, agenţii istorici sunt în mod exclusiv indivizii. Caracterul activ, creator al personalităţii este, într-adevăr, prea evident pentru a se putea accepta imaginea colectivă a istoriei. Masele umane sunt receptive: se mărginesc să-şi opună favoarea sau rezistenţa oamenilor cu viaţă personală şi iniţiatoare. Dar, pe de altă parte, individul solitar e o abstracţie. Viaţa istorică este convieţuire. Viaţa individualităţii excepţionale constă, tocmai, într-o acţiune omnidirecţională asupra masei. Nu e cazul, aşadar, să separăm «eroii» de mase. Continuă lectura „José Ortega y Gasset despre individ şi despre mase”