Dorinţele partidei naţionale în Moldova (1848, M. Kogălniceanu)

Atât curţilor Turciei şi Rusiei, cât şi Europei întregi, sunt acum deplin cunoscute întâmplările din luna lui mart trecut. O petiţie în 35 puncturi întemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscălită de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratată de către domul Mihail Sturdza ca o rebelie manifestă si zugrăvită înaintea Puterilor ca o crimă contra driturilor lor. Crudele şi nelegiuitele pedepse, săvârşite fără nici o judecată asupra multora din iscălitorii acestei nevinovate petiţii, au revoltat toate inimile; ele sunt prea cunoscute spre a avea trebuinţă de a se înşira din nou. Continuă lectura „Dorinţele partidei naţionale în Moldova (1848, M. Kogălniceanu)”

Dan C. Mihăilescu despre rostul intelectualilor

În cadrul unei conferinţe intitulate „România culturală şi senzaţia (in)utilităţii” (2011), scriitorul Dan C. Mihăilescu a vorbit despre rostul intelectualilor în vremuri de criză.

„Evitând tentaţia lamentaţiei (la care tema predispunea într-o anumită măsură), conferenţiarul şi-a precizat poziţia lăuntrică de la bun început, şarjând împotriva catastrofismului programatic prezent în discursul mass-media actual. Ce a urmat a fost o densă şi foarte tonică pledoarie pentru demnitatea intrinsecă a intelectualului de vocaţie, pe care Dan C. Mihăilescu a adresat-o tinerilor din perspectiva unui om de cultură cu fibra călită înainte de 1989.

«Noi care ne-am format fără libertăţi pe orizontală, am avut trăiri culturale de o fervoare extraordinară», a mărturisit vorbitorul, subliniind că cei din generaţia sa au fost educaţi în spirit de luptător, în sensul că «fiecare intelectual era un luptător cu regimul, cu dictatura». Astfel, faptul că «aveam un adversar, ne-a dat un blazon, aveam un rost şi ne-am format ca nişte samurai». Fiind angajaţi într-o permanentă luptă de hărţuire cu regimul, intelectualii formaţi în perioada comunismului îşi găseau evadarea pe verticală. Mult mai periculoasă pentru vocaţia creatoare este atmosfera de acum, întrucât generaţia actuală nu mai are un adversar clar în faţa căruia să reziste, dispunând de toate libertăţile pe orizontală, ceea ce a dus la o golire de densitate, de intensitate şi de blazon a tinerilor. Continuă lectura „Dan C. Mihăilescu despre rostul intelectualilor”

Norme de redactare a unei lucrări ştiinţifice

writing-2

Indiferent de subiectul ei, o lucrare științifică trebuie să respecte anumite norme de întocmire a aparatului de note și a bibliografiei, precum și niște norme de tehnoredactare. Aceste din urmă sunt variabile, de obicei fiind fixate de către cei care solicită lucrarea (comitetul unei publicații periodice, organizatorii unei conferințe etc.). La Facultatea de Litere din Cluj, cutuma academică pretinde redactarea cu TNRoman de 12 pct, spațiat la 1,5 rânduri pe o pagină cu margini uniforme de 2,5cm, cu excepția celei din stânga, de 3cm (aici se leagă lucrarea de obicei).

Normele de întocmire a sistemului de referințe sunt însă fixe, funcție de sistemul ales, care trebuie respectat întocmai de la începutul până la sfârșitul lucrării.

1. Sistemul european (francez), recomandat tradiţional de Academia Română Continuă lectura „Norme de redactare a unei lucrări ştiinţifice”

Interviu cu academicianul A. Zub despre Unirea Principatelor de la 1859

1stema 1859Stimate domnule academician, secolul al XIX-lea a reprezentat, pentru Ţările Române, o redeşteptare a sentimentului naţional. Cum a încolţit sămânţa ideii de unitate naţională şi cum a rodit ea? 
Lumea românească extracarpatică era organizată, la începutul secolului al XIX-lea, în două state – Moldova şi Muntenia – ce se bucurau de o certă autonomie, însă aparţinând geopolitic Imperiului Otoman şi râvnite de la un timp de alte imperii din zonă: Rusia ţaristă şi Imperiul Habsburgic. Austria îşi însuşise deja din spaţiul moldav partea nordică – Bucovina în 1775, iar Rusia zona pruto-nistreană – Basarabia în 1812, pierderi vitale pentru un stat de mărimea respectivă, ceea ce punea mari probleme la toate nivelurile societăţii, dar mai cu seamă în sferele mai înalte. După căderea lui Napoleon, s-a ajuns la un sistem de echilibru pe continent, asigurat de marile imperii – Sfânta Alianţă, 1814 -, însă destul de instabil, fiindcă acesta n-a putut împiedica mişcări naţionale în Serbia, Grecia, Ţările Române, Italia, nici unele războaie menite a schimba situaţia. Pentru români, războiul ruso-turc încheiat cu Pacea de la Adrianopol din 1829 a însemnat o extindere a autonomiei şi instituirea regimului regulamentar, patronat de generalul rus Pavel Kiseleff, regim ce a stimulat unificarea spaţiului extracarpatic pe plan juridic şi administrativ. Un nou război, finalizat cu Pacea de la Paris din 1856, le-a facilitat românilor încă un pas în aceeaşi direcţie, prin instituirea unor Adunări ad-hoc, în cadrul cărora s-au formulat, cu participarea claselor interesate, principiile de reorganizare a statului, pe bază autonomă, dinastie străină dintr-o casă domnitoare europeană, unirea principatelor etc. Deciziile luate atunci au fost puse în aplicare de un mănunchi de tineri, mai ales boieri, cu studii în Occident şi o voinţă fermă de „a pune ţara pe roate“, cum s-ar zice. Alegerea unui domn unionist la Iaşi, pe 5 ianuarie 1859, şi dubla sa alegere la Bucureşti, pe 24 ianuarie, a fost un pas hotărâtor, deoarece Alexandru Ioan Cuza, ajuns domn al Principatelor Unite, a ştiut să se facă respectat de Puterile garante şi să pună în operă marile reforme cerute de epocă, folosindu-se de colaboratori eminenţi, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, episcopul Melchisedec Ştefănescu. El a fost scos din domnie printr-o lovitură de stat, orchestrată de un grup de opozanţi, în ideea de a grăbi aducerea unui prinţ străin la cârma României Unite. Aşa a început, la 10 mai 1866, noua fază a istoriei noastre, una benefică, deoarece avea să faciliteze mari reforme, apoi independenţa din 1877 şi proclamarea regatului în anul 1881.
În anul 1859, Moldova şi-a sacrificat capitala şi a dăruit ţării pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Românii şi-au făcut datoria, mai era nevoie de o recunoaştere internaţională a Unirii. A fost acesta un proces uşor sau dificil de realizat?

Continuă lectura „Interviu cu academicianul A. Zub despre Unirea Principatelor de la 1859”

Memoriul istoricilor moldoveni: „experienţa istorică este un patrimoniu inestimabil al omenirii”

Adevărul ne va face liberi, doar liberi fiind ne vom putea recupera identitatea etnică şi vocaţia europeană

Memoriul de faţă a fost redactat din dorinţa semnatarilor de a atenţiona opinia publică din ţară şi de peste hotare, precum şi factorii de decizie din Republica Moldova despre unele probleme de importanţă majoră pentru societatea moldovenească. Totodată, el este o expresie a îngrijorării Comunităţii istoricilor din Republica Moldova vizavi de unele politici păguboase aplicate în domeniul educaţiei istorice şi pregătirii civice a cetăţenilor Republicii Moldova. Concomitent, pe această cale, exprimăm deschiderea de a contribui prin expertiza şi experienţa noastră la depăşirea situaţiei complicate în care ne-am pomenit la acest capitol.

Mai bine de două decenii, începând de la perestroika şi glasnost şi până la momentul de faţă, societatea moldovenească este antrenată într-o dezbatere interminabilă despre identitatea noastră etnică şi lingvistică, despre semnificaţia unor evenimente istorice ce s-au produs în spaţiul basarabean în secolul al XX-lea. În centrul atenţiei opiniei publice se menţin evenimentele din anii 1917-1918, cele produse în Basarabia în vara anului 1940, în primăvara – vara anului 1944, precum şi cele întâmplate în deceniile postbelice. Subiectele respective sunt abordate de mass-media, de partidele politice parlamentare şi extraparlamentare, de unele organizaţii şi asociaţii neguvernamentale. În ultimul timp, subiectele cu tentă istorică constituie prilej de discuţie, iar uneori de speculaţii chiar în cadrul coaliţiei de guvernământ.

În opinia noastră, dezbaterile de interes public ca exerciţiu democratic trebuie încurajate, ele sunt un indice caracteristic oricărei societăţi democratice, iar în cazul nostru, ele mai constituie şi o probă a interesului manifestat de cetăţeni, inclusiv de clasa politică, faţă de trecutul istoric. Continuă lectura „Memoriul istoricilor moldoveni: „experienţa istorică este un patrimoniu inestimabil al omenirii””

„Aceeași misie de împlinit”…

„Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit”. (M. Kogălniceanu)

Iuliu Haţieganu despre „generaţii”

„Trăim într’o epocă de mari transformări sociale, economice, politice şi morale. In fiecare zi se pun alte şi alte întrebări la cari trebue să răspundem. Dintre toate însă problema omului este cea mai interesantă şi mai hotăritoare. Aşa se explică faptul că problema generaţiei noi niciodată n’a fost mai mult discutată ca în aceste zile prezicătoare de schimbări.

Deşi există un raport strâns între bunic, tată, fiu şi nepot totuşi se admite o diferenţiere dela unul la celalalt, nu numai în vârstă, ci şi în gândire şi în acţiune. Cei mai mulţi istorici admit că există o ritmicitate în succesiunea perioadelor biologico-culturale. Valorile biologice se acumulează în anumite timpuri într’un anumit fel, încât data naşterii cuiva determină calitatea lui. Trebue să ţinem seama însă şi de modificările .provocate de influenţa mediului; şcoala aspră a vieţii creează generaţii rezistente şi active,

S ‘a spus — şi nu fără temei — că ritmul biologic şi ritmul istoric ar avea aceeaşi cadenţă, care se măsoară cu 30 de ani. Treizeci de ani sunt necesari, ca o generaţie nouă să apară şi o mentalitate veche să dispară.

O nouă generaţie se remarcă mai ales prin o unitate de credinţă, de interese şi de acţiune. Condiţii egale de viaţă şi condiţii similare psiho-fizice favorizează elaborarea aceluiaşi ideal şi a aceloraşi înfăptuiri.

Dacă ritmul biologic şi cel istoric, printr’o coincidenţă fericită, creează condiţii optime, atunci prin aceeaşi pregătire intelectuală, morală şi fizică, prin însumarea şi utilizarea în aceeaşi direcţie a tuturor energiilor, se naşte o generaţie pozitivă — creatoare. Această generaţie stăpâneşte epoca ei prin continuarea unei tradiţii consacrate şi prin determinarea unor transformări constructive. Dacă însă ritmul biologic este inferior şi ritmul istoric defavorabil, se nasc mai multe curente în mijlocul aceleiaşi generaţii, cu scopuri diverse şi chiar opuse. In astfel de vremuri de prefaceri generaţia nouă nu este omogenă. Avem, în adevăr, în asemenea epoci, de obiceiu, o generaţie romantică-gânditoare, mai mult pasivă, irosindu-şi forţele în sbucium lăuntric, în „pertractări”, o generaţie puţin capabilă de acţiune.

Această generaţie intermediară, în cazul cel mai bun, pregăteşte terenul unei succesiuni pozitive-creatoare, sau ea scoate la suprafaţă , prin paralizare a energiilor constructive, o generaţie negativă-destructivă.

Astfel deosebim generaţii politice şi sociale, cari determină marile prefaceri de domeniul vieţii publice, şi generaţii literare, intelectuale cari , meditând, nu fac decât să strângă şi să fermenteze materialul pentru urmaşii meniţi să-l cristalizeze în realizări.”

*fragment de Iuliu Haţieganu, „Generaţii vechi şi generaţii noi” în „Gând Românesc” din mai 1933.