Articol publicat pe LaPunkt (20 iulie 2018)
Pe care autor v-ați dori să-l găzduiți în biblioteca personală pentru a vă reaminti, ori de câte ori este nevoie, că omul este o ființă a cărei natură poartă pecetea păcatului originar, deci o ființă ce are predispoziția de a se manifesta hedonist și căreia trebuie să i se aducă aminte constant că între bine și rău există o graniță subțire, trasată și salvgardată de experiența generațiilor din urmă.
Eu unul, îl găzduiesc, printre alții, pe Russell Kirk, și merg adesea la el ca să-mi amintească că „cea care ne oferă baza demnității umane și care ne învață că suntem mai mult decât niște maimuțe goale” este imaginația morală. Da, chiar așa se și numește singurul volum în limba română al lui Russell Kirk, „Imaginația morală”, apărut în 2014 la editura Baroque Books & Arts. Conceptul, preluat de la Edmund Burke, înfățișează „forța percepției etice care trece dincolo de barierele experienței personale și de evenimentele efemere”[1].
Este vorba despre o abilitate specifică omului, ce poate ghida conduita oricărei persoane și ce a fost evidențiată îndeosebi prin literatură, poezie și artă. „Imaginația morală, este de părere Kirk, aspiră să cuprindă ordinea cuvenită la nivelul sufletului și ordinea cuvenită la nivelul comunității”[2]. Deci pacea personală și pacea din cetate, la asta aspira Kirk, pe urmele lui Edmund Burke[3]. Dar nu la asta aspiră și adepții umanitarismului vag al „satului global”? Ba da, doar că ei își pun încrederea și acribia pătimașă în mâinile rațiunii și ale credinței că omul este capabil să descopere livresc leacul pentru suferințele ultimelor două milenii. În consecință, metoda aplicată este experimentul și planificarea. Însă, somnul rațiunii naște monștri, iar secolul al XX-lea, cu ideologiile sale (fascismul și comunismul), este dovada că sapiența, dacă nu ține cont de experiență, în loc să aducă ușurare, împovărează persoana și încătușează societatea.
Experimentele politice ale secolului trecut au fost și încă mai sunt posibile deoarece există și o imaginație idilică, propagată, la vremea lui, de Jean-Jacques Rousseau. Aceasta „respige vechile dogme și atitudini, agreând ideea de depășire a îndatoririlor și convențiilor”[4]. Așadar, leacul ar fi înlocuirea a ceea ce a fost încercat cu ceva încă rămâne de verificat. Cu alte cuvinte, binele (comun) nu mai este definit de trăirea generațiilor trecute, ci de năzărirea unui ins, dintr-o anumită epocă și dintr-un anumit spațiu. Ba mai mult chiar, având pretenția că a fost iluminat de însăși zeița Rațiune, merge până într-acolo încât proclamă universalitatea paliativului născocit, fără a ține cont de religia, cultura și obiceiul pământului. Ca și cum persoana umană ar fi un concept teoretic abstract, un șoarece de laborator, și nu o ființă concretă, cu credințe, habitudini, rădăcini și nevoi reale, mai mult sau mai puțin accidentale, însă, în orice caz, palpabile.
Când imaginația morală pălește în fața celei idilice, conștiința normativă este înlocuită de o conștiință libertină. Acest fenomen, foarte răspândit în societatea contemporană, este facilitat de faptul că tinerii, „care în anii copilăriei și ai tinereții nu au fost expuși altor norme decât atitudinii vagi că fiecare are dreptul să facă exact ceea ce dorește atât timp cât nu rănește pe altcineva, sunt lipsiți de orice disciplină spirituală și intelectuală”[5].
Și, cu toate acestea, astăzi trăim cu impresia că facem parte din cea mai sapiențială epocă a omenirii, că oamenii vremurilor din urmă au fost niște barbari habarniști în comparație cu noi. Astfel, noi, cei de astăzi, am înțelege mai bine natura umană, ce ar fi evoluat și ce va evolua și mai mult spre paradisul terestru, dacă am da la o parte normele ce-și au obârșia undeva în negura timpului, și le-am înlocui cu opiniileprezentului. Dacă nu noi, cei de astăzi, cu toată tehnologia din jur, nu suntem cea mai informată generație a omenirii, atunci cine (sic)?
O perspectivă înșelătoare, ce uită că natura umană este mereu aceeași, imperfectă și imperfectibilă, ce transmite mereu aceleași impulsuri, ce însă se manifestă fizic în mod diferit, de la persoană la persoană, de la epocă la epocă și de la societate la societate. Cauzele profunde sunt mereu aceleași iar rezultatul material este similar, chiar dacă la suprafață omul se manifestă prin alte gesturi decât predecesorii săi: crima este tot crimă, indiferent că a avut loc la 1100 și a fost folosită sabia sau la 1900 și a fost folosit pistolul, hoția este tot hoție, silnicia tot silnicie, blasfemia tot blasfemie, ș.a.m.d..
Normele de conduită au tocmai această menire: de a preveni, pe cât posibil, atavismele inerente naturii umane. Oricât ne-am dori ca înțelepciunea să se fi născut în cadrul generației noastre, aceasta nu este decât suma experiențelor generațiilor dinaintea noastră. „Prin urmare, ne spune Kirk, dacă vrem îndrumarea în morală, în gusturi și în politică, ne vom adresa băncii și capitalului timpurilor trecute, cunoașterii normative regăsite în revelația, autoritatea și experiența istorică”[6]. „Mărunta noastră raționalitate intimă, continuă Kirk, se cizelează pe baza înțelepciunii celor din vechime; dacă încercăm să ne ghidăm în viață doar după propriile noastre viziuni limitate, ne prăbușim în prăpastia lipsei de rațiune”[7].
Textul de față nu se dorește a fi unul revelator, nici măcar unul de sinteză kirkiană, ci doar unul compilativ, a cărui scop este de a stimula curiozitatea pentru gândirea lui Russell Kirk. Avantajul generației de astăzi îl constituie accesul la informație; trebuie doar să avem discernământ pentru lecturile și „întâlnirile” benefice. (Remus Tanasă)
[1]Russell Kirk, Imaginația morală, în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books & Arts, București, 2014, p. 223.
[3]A se vedea Russell Kirk, Burke and the Principle of Order, în „The Sewanee Review”, vol 60, nr. 2, aprilie-iunie 1952, pp. 187-201.
Remus Tanasă 